Revoluţia, în sensul pe care-l dau eu acum termenului, înseamnă un
efort conştient, individual, îndreptat către evoluţie. înseamnă efortul
de a atinge culmea responsabilităţii individuale. Eşti singurul
responsabil de evoluţia ta. De obicei omul încearcă să evite
responsabilitatea propriei evoluţii, să scape de responsabilitatea pe
care o aduce libertatea de a alege. Există o mare frică de libertate.
Atunci când eşti sclav, responsabilitatea pentru viaţa ta nu-ţi revine
niciodată ţie; altcineva e cel responsabil. Aşa că, într-un fel, sclavia
e foarte confortabilă. Nu ai povara responsabilităţii. Din punctul
acesta de vedere, sclavia este o libertate: eliberarea de alegerea
conştientă.
Din momentul în care devii cu totul liber va trebui să faci alegeri
proprii. Nu te mai obligă nimeni să faci ceva anume; ai în faţă toate
alternativele. Atunci începe lupta cu mintea. Şi în felul acesta ajunge
să-ţi fie frică de libertate.
în parte, atracţia pe care o exercită ideologii de genul
comunismului şi fascismului vine din faptul că ele oferă oamenilor
posibilitatea de a nu-şi asuma libertatea individuală, de â se sustrage
responsabilităţii individuale. Povara responsabilităţii îi e luată
individului, cea responsabilă fiind acum societatea. Dacă ceva nu merge
bine poţi să arăţi cu degetul statul, organizaţia. Omul nu mai e decât
parte componentă a structurii colective. Dar anulând libertatea
individuală, fascismul şi comunismul anulează şi posibilitatea evoluţiei
omeneşti. Este un regres, dat fiind că nu mai avem acces la
posibilitatea măreaţă pe care o oferă revoluţia: aceea a transformării
totale a fiinţelor omeneşti. Când dăm înapoi în felul acesta, distrugem
posibilitatea de a ajunge la realizarea ultimă. Regresăm, redevenim
asemenea animalelor.
Din punctul meu de vedere, evoluţia poate continua doar ca rezultat
al asumării responsabilităţii individuale. Eşti singurul responsabil
pentru tine! Responsabilitatea aceasta este o mare binecuvântare, deşi
în aparenţă e tocmai invers. Odată cu responsabilitatea individuală vine
şi efortul care în ultimă instanţă conduce la conştiinţa neutră1.
Pentru noi a luat sfârşit vechiul tipar al evoluţiei inconştiente. Te poţi întoarce la el, dar nu poţi rămâne în el.
Dacă devii un întreg în interior, un cerc - complet, suficient, fără
nicio linie care să o ia spre exterior, nimic care să se îndrepte spre
cineva din afară, un cerc lăuntric perfect - atunci începe să
înflorească în tine ceva şi aceea e iubirea. Atunci oricine vine aproape
de tine va primi iubirea ta. Nu e ceva ce faci tu. însăşi fiinţa ta,
prezenţa ta e iubire. Iubirea curge prin tine.
Dacă întrebi o astfel de persoană: "Mă iubeşti?", ea va fi într-o
postură foarte dificilă. Nu va putea să spună: "Te iubesc", fiindcă ea
nu face nimic în această privinţă. Nu e ea "autoarea" iubirii faţă de
tine. Nu poate spune nici: "Nu te iubesc", fiindcă iubeşte. în
realitate, ea este iubire.
Iubirea aceasta vine numai împreună cu libertatea despre care am
vorbit. Deci libertatea e ceea ce simţi tu, iar iubirea e ceea ce simt
ceilalţi în privinţa ta. Când în interior are loc meditaţia, ceea ce
simţi tu este libertatea - simţi că eşti liber, complet liber. Nimeni
altcineva în afară de tine nu va mai putea să simtă libertatea aceasta
din interiorul tău, fiindcă e ceva foarte lăuntric. Cum ar putea s-o
simtă altcineva? Libertatea ta nu poate fi simţită de alţii.
Uneori comportamentul tău le poate da bătăi de cap celorlalţi. Dar
ei nu vor reuşi să-şi dea seama ce s-a întâmplat în tine. Şi într-un fel
vei deveni dificil pentru ei, vei deveni o pacoste, pentru că nu vei fi
previzibil. Nu se va mai şti nimic în ceea ce te priveşte: cum vei
proceda, ce vei spune, ce se va întâmpla în momentul următor. Nimeni nu
poate şti. Atunci prezenţa ta devine incomodă pentru toţi ceilalţi.
Numai aşa îţi pot simţi ei libertatea - ca pe ceva incomod. Nu se mai
simt niciodată în largul lor în preajma ta. Doar aşa te pot percepe - ca
fiind incomod - deoarece eşti în stare de orice, nu eşti mort.
Ei n-au cum să-ţi simtă libertatea. Aceasta nu le e cunoscută, deci
cum ar putea-o recunoaşte? N-au fost niciodată în căutarea ei, nu i-a
interesat niciodată. Sunt într-o sclavie atât de mare, încât nici nu-şi
pot imagina ce e libertatea. Stau dintotdeauna în cuşti, nu ştiu nimic
despre cerul liber, aşa că chiar de le vorbeşti despre cerul liber,
mesajul tău nu va ajunge la ei, comunicarea nu e posibilă.
Dar iubirea ta o pot simţi, fiindcă iubirea e ceea ce cer ei
dintotdeauna. Chiar şi în cuşcă, ei tot iubirea o caută, chiar şi în
robie. De fapt, toată această sclavie au creat-o din cauză că au vrut să
primească iubire. S-au legat de oameni, s-au legat de lucruri - tocmai
pentru că voiau iubire.
Deci ori de câte ori cineva e liber, ceilalţi îi vor simţi iubirea.
Dar iubirea sa va fi simţită ca o compasiune, nu ca iubire, fiindcă în
ea nu va exista niciun fel de exaltare. Va fi o lumină foarte difuză -
fără nimic arzător, lipsită chiar de căldură. Dacă am putea formula în
termeni de "iubire rece", expresia ar fi foarte semnificativă.
Nu poţi să spui că iubirea lui Buddha e caldă - nu poţi să spui aşa
ceva. E răcoroasă. Nu există în ea nicio emoţie. Ea există şi-atât. E
fără nicio emoţie, căci emoţia vine şi trece, nu poate fi constantă.
Dacă în iubirea lui Buddha ar fi exaltare, atunci Buddha ar trebui să şi
urască după aceea. Nu va mai fi exaltare, nu vor mai fi piscuri, căci
altminteri ar urma văile. El nu e nici pisc, nici vale; e o câmpie.
Iubirea sa e răcoroasă, de aceea o vei simţi ca o compasiune - karuna.
Aici e dificultatea. Libertatea nu poate fi simţită din afară; numai
iubirea poate fi simţită, şi aceea în chip de compasiune. Acesta a fost
unul dintre fenomenele cele mai dificile din istoria omenirii, din
cauză că libertatea acestor oameni stânjeneşte, iar iubirea lor e
simţită ca o compasiune - aşa că societatea umană e întotdeauna
împărţită în ceea ce-i priveşte pe oamenii aceştia.
Un Christos: unii au simţit doar deranjul pe care l-a provocat - iar
aceştia sunt oamenii căpătuiţi, fiindcă ei n-au nevoie de niciun fel de
compasiune. Aceştia sunt oamenii căpătuiţi, care cred că au tot ce le
trebuie - iubire, sănătate, bogăţie, respect. Aşa că atunci când apare
Christos, "avuţii" vor fi împotriva lui fiindcă el le va produce numai
deranj, iar "neavuţii" vor fi de partea lui, fiindcă ei îi vor simţi
compasiunea. Ei au nevoi de iubire. Nimeni nu i-a iubit; omul acesta îi
iubeşte. Nu-l vor percepe ca fiind incomod, fiindcă ei n-au nimic care
să le fie deranjat - n-au nimic de pierdut.
Aşa se face că atunci când un om ca acesta moare, toată lumea îi
simte compasiunea, fiindcă acum nu-i mai incomodează nimic. Chiar şi cei
căpătuiţi, conformiştii se vor simţi în largul lor. I se vor închina.
