Chinuirea corpului nu este o cale. Chinul este violent. Indiferent dacă
îi chinui pe alţii sau vă chinuiţi pe voi, e vorba tot de violenţă, iar
violenţa nu poate fi niciodată religioasă. Care este diferenţa dintre a
chinui corpul altcuiva şi a vă chinui propriul corp? Care este
diferenţa? Corpul este "celălalt". Până şi corpul vostru este tot
celălalt. Corpul vostru este puţin mai aproape şi corpul celuilalt este
puţin mai departe, asta este tot. Deoarece al vostru vă este mai
aproape, aveţi mai multe şanse ca el să devină victima violenţei
voastre; puteţi să-l chinuiţi. Şi timp de mii de ani oamenii şi-au
torturat corpurile în ideea greşită că aceasta este calea către
Dumnezeu.
în primul rând, de ce v-a dat Dumnezeu un corp? Nu v-a dat
instrumente prin care să vă chinuiţi corpul. Mai degrabă a făcut invers:
v-a dăruit receptivitate, sensibilitate, simţuri: ca să vă bucuraţi de
el, nu să-l chinuiţi. V-a făcut atât de sensibili pentru că prin
sensibilitate vă creşte conştienta. Dacă vă chinuiţi corpul veţi deveni
din ce în ce mai insensibili. Dacă vă întindeţi pe un pat de ghimpi,
până la urmă veţi deveni insensibili. Corpul va trebui să devină
insensibil, pentru că altfel cum aţi putea să toleraţi ghimpii de
fiecare dată? într-un fel, corpul vostru va muri, îşi va pierde
sensibilitatea. Dacă staţi încontinuu sub soarele fierbinte, corpul se
va apăra devenind insensibil. Dacă staţi dezbrăcaţi în Himalaya când
ninge şi toţi munţii sunt acoperiţi cu zăpadă, până la urmă corpul îşi
va pierde sensibilitatea la frig. Va deveni un corp mort.
Şi cu un corp mort, cum aţi putea să simţiţi binecuvântările
existenţei? Cum aţi putea să simţiţi ploaia constantă de binecuvântări
care se petrec în fiecare clipă? Existenţa continuă să reverse milioane
de binecuvântări asupra voastră; voi nu puteţi nici măcar să le
număraţi. De fapt, aveţi nevoie de mai multă sensibilitate ca să
deveniţi persoane religioase, nu de mai puţină, pentru că pe măsură ce
deveniţi mai sensibili veţi reuşi să vedeţi mai uşor Divinul peste tot
în jur. Sensibilitatea ar trebui să devină ochiul vostru, ea ar trebui
să pătrundă lumea. Când deveniţi absolut sensibili, până şi cea mai mică
adiere de vânt vă atinge şi vă transmite mesajul, chiar şi tremurai
unei frunze absolut normale în bătaia vântului devine un fenomen
nemaipomenit din cauza sensibilităţii voastre. Vă uitaţi la o pietricică
normală şi devine un Kohinoor. Depinde de sensibilitatea voastră.
Viaţa înseamnă mai mult atunci când sunteţi mai sensibili; viaţa
înseamnă mai puţin când sunteţi mai puţin sensibili. Dacă aveţi un corp
perfect amorţit, lipsit de sensibilitate, viaţa este zero, viaţa nu mai
este acolo; deja sunteţi în mormânt. Exact asta au obţinut masochiştii.
Sadhana a devenit un efort de a amorţi corpul şi sensibilitatea.
Pentru mine, lucrurile stau chiar invers. Austeritatea nu înseamnă
tortură; austeritatea înseamnă o viaţă simplă, o viaţă austeră. De ce o
viaţă simplă? De ce nu una foarte complicată? Pentru că, din nou, cu cât
este mai complicată viaţa, cu atât mai puţin sensibili veţi fi. Un om
bogat este mai puţin sensibil decât unul sărac pentru că întregul lui
efort de a acumula bogăţii l-a făcut insensibil. Trebuie să fiţi
insensibili dacă aveţi de gând să strângeţi bogăţii. Trebuie să fiţi ca
nişte criminali şi să nu vă preocupe ce se întâmplă cu ceilalţi. Voi
continuaţi să acumulaţi comori, iar alţii mor. Voi deveniţi din ce în ce
mai bogaţi, iar ceilalţi îşi pierd vieţile din cauza asta. Un om bogat
trebuie să fie insensibil, altfel nu poate fi bogat. Altfel cum ar putea
să exploateze? Ar fi imposibil.
Am auzit de un mare om bogat; Mulla Nasraddin s-a dus să-l vadă.
Voia o donaţie pentru orfelinatul pe care-l avea în grijă. Bogatul i-a
zis, "Bine, Nasruddin, eu o să-ţi dau ceva, dar cu o condiţie pe care
nimeni n-a reuşit niciodată s-o îndeplinească.
.......
Fericirea
este un pol, tristeţea este alt pol. Beatitudinea este un pol,
suferinţa este altul. Viaţa constă din ambele şi viaţa este mai bogată
din cauza amândurora. O viaţă plină doar de beatitudine va avea o
extensie, dar nu o profunzime. O viaţă plină doar de tristeţe va avea
profunzime, dar nu şi extensie. O viaţă plină atât de tristeţe, cât şi
de beatitudine este multidimensională; ea se întinde în toate
dimensiunile. Priviţi statuia lui Buddha sau priviţi în ochii mei uneori
şi le veţi vedea pe amândouă împreună - o beatitudine, o pace, dar şi o
tristeţe. Veţi găsi o beatitudine care conţine şi tristeţe, pentru că
acea tristeţe îi dă profunzime. Priviţi statuia lui Buddha - plină de
beatitudine, dar totuşi tristă. Chiar cuvântul trist vă face să vă
gândiţi la conotaţii greşite - că ceva nu este în regulă. Aceasta este
interpretarea voastră.
Pentru mine, viaţa în totalitatea ei este bună. Şi când înţelegeţi
viaţa în totalitatea ei, doar atunci puteţi sărbători; altfel nu.
Sărbătorirea înseamnă: orice s-ar petrece este irelevant - eu
sărbătoresc. Sărbătorirea nu depinde de anumite lucruri: "Când sunt
fericit voi sărbători," sau, "Când sunt nefericit nu voi sărbători." Nu.
Sărbătorirea este necondiţionată; eu sărbătoresc viaţa. Ea aduce
nefericire - bine, o sărbătoresc. Sărbătorirea este atitudinea mea, este
necondiţionată faţă de ce aduce viaţa.
Dar apare o problemă pentru că de fiecare dată când folosesc
cuvinte, acele cuvinte creează conotaţii în mintea voastră. Când zic de
sărbătorit, voi vă imaginaţi că trebuie să fiu fericit. Cum puteţi
sărbători când sunteţi trişti? Eu nu spun că trebuie să fiţi fericiţi ca
să sărbătoriţi. Sărbătorirea este recunoştinţă pentru orice vă dă
viaţa. Indiferent ce vă dă Dumnezeu, sărbătorirea este o recunoştinţă;
este o mulţumire. V-am spus şi vă voi spune din nou...
Un mistic sufit era foarte sărac, flămând, respins de toţi, obosit
de călătorie. A mers într-un sat în timpul nopţii şi satul nu a vrut
să-l accepte. Satul aparţinea unor oameni ortodocşi şi pe mahomedanii
ortodocşi e foarte greu să-i convingi. Ei nu voiau nici măcar să-i ofere
adăpost în oraş. Era o noapte friguroasă şi îi era foame, era obosit,
tremura pentru că nu avea destule haine pe el. Şedea în afara oraşului
sub un copac. Discipolii lui stăteau acolo foarte trişti, deprimaţi,
chiar supăraţi. Atunci el s-a apucat să se roage şi i-a spus lui
Dumnezeu, "Eşti minunat! întotdeauna îmi dai lucrurile de care am
nevoie." Era prea mult. Un discipol a spus, "Stai, acum mergi prea
departe, mai ales în noaptea asta. Cuvintele tale sunt neadevărate. Ne
este foame, suntem obosiţi, n-avem haine şi vine o noapte rece. Peste
tot în jurul nostru sunt animale sălbatice şi suntem respinşi de oraş,
suntem lipsiţi de adăpost. Pentru ce îi mulţumeşti lui Dumnezeu? Ce vrei
să spui când zici, ,Mereu îmi dai lucrurile de care am nevoie'?"
Misticul a zis, "Da, repet: Dumnezeu îmi dă orice lucru de care am
nevoie. în seara asta am nevoie de sărăcie, în seara asta am nevoie să
fiu respins, în seara asta am nevoie să fiu flămând, în pericol. Altfel
de ce mi-ar da El aşa ceva? Trebuie că e o necesitate. E nevoie de
acestea şi eu trebuie să fiu recunoscător. El este atât de atent la
nevoile mele. Este cu adevărat minunat!" Aceasta este o atitudine care
nu este deloc preocupată de situaţie. Situaţia nu este relevantă.
Sărbătoriţi, oricare ar fi situaţia. Dacă sunteţi trişti, atunci
sărbătoriţi pentru că sunteţi trişti. încercaţi. Doar încercaţi şi veţi
fi surprinşi - se petrece. Sunteţi trişti? începeţi să dansaţi pentru că
tristeţea este frumoasă, o floare atât de tăcută a fiinţei. Dansaţi,
bucuraţi-vă şi brusc veţi simţi că tristeţea dispare, apare distanţa. în
curând veţi uita de tristeţe şi veţi începe să sărbătoriţi. Aţi
transformat energia.
Aceasta este alchimia: să transformaţi metalul de speţă joasă
într-un aur mai înalt. Tristeţea, supărarea, gelozia - metalele de speţă
joasă pot fi transformate în aur...
