Telefon: 0723 370 540

Amintiri dintr-o Copilărie de Aur • copilăria rebelă a unui mare iluminat - Osho

Amintiri dintr-o Copilărie de Aur • copilăria rebelă a unui mare iluminat - Osho

57,00 RON 59,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
Este o carte unică, scrisă la persoana întâi, fără măşti, fără laude, fără regrete, fără nostalgie dar cu multă iubire.   Această carte, aceste "sclipiri" din această copilărie cu adevărat de aur, este doar o invitaţie, o încurajare în plus pentru no...
Cu TVA: 57,00 RON
Cod produs: carte

Este o carte unică, scrisă la persoana întâi, fără măşti, fără laude, fără regrete, fără nostalgie dar cu multă iubire.
   Această carte, aceste "sclipiri" din această copilărie cu adevărat de aur, este doar o invitaţie, o încurajare în plus pentru noi toţi ca asemenea lui, să găsim acel spaţiu din sufletul nostru prin care să înflorim mereu şi mereu. Ce veţi găsi în interiorul acestor pagini va fi doar viaţa cu toată nebunia ei, cu toată iubirea şi cu toate râsetele ei! Dacă veţi putea citi această carte cu inima deschisă, lasând la o partea masca gravă a adultului, poate veţi surprinde şi voi "sclipiri" ale copilului vostru interior. Şi aşa puteţi începe aventura jocului interior...
   "Lumea este asemeni unei flori de zăpadă: dacă o apuci cu mâna, se topeşte imediat. Nu rămâne nimic, decât mâna udă. Dar dacă o priveşti, doar s-o priveşti, atunci floarea de zăpadă îşi dezvăluie frumuseţea ca oricare floare din lume. Şi acest miracol se petrece în fiecare dimineaţă, în fiecare după-amiază, în fiecare seară, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, zi şi noapte... miracolul. Oamenii se duc să-l preamărească pe Dumnezeu în temple, în biserici, în moschei şi în sinagogi. Trebuie că lumea este plină de proşti - scuze, nu proşti, ci idioţi incurabili, oameni bolnavi de retard mintal. Trebuie să ne ducem la templu ca să-l găsim pe Dumnezeu? Nu este El prezent aici şi acum?"
   "Prietenia spirituală înseamnă să-ţi deschizi inima faţă de existenţă. Spontan, în anumite momente, această deschidere poate fi către un bărbat, către o femeie, către un copac, către o stea... La început nu te poţi deschide pur şi simplu către întreaga existenţă, dar cu timpul, desigur, ajungi să îmbrăţişezi cu inima totul, simultan, fără ca acea iubire să-i fie adresată nimănui. Acesta este momentul - care nu este doar un moment, dar haideţi să-l numim aşa, haideţi să renunţăm la cuvinte mari precum iluminare, starea de Buddha, conştiinţa christică şi să-l numim MOMENTUL - scris cu litere mari."
   "Îţi mulţumesc, Doamne. Se gândeşte la mine. Chiar dacă nu există, El totuşi se gândeşte la mine. Îl neg, iar El se gândeşte la mine. Iată măreţia lui Dumnezeu."


Editura: Mix

Autor: Osho

Format:13x20 cm

Număr pagini:572

Greutate: 540 gr.

Anul apariției: 2012

ISBN: 978-973-8471-99-3

Nota editorului

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

...................

Capitolul 50

Despre Osho



 Timpul nu poate fi dat înapoi, dar mintea da. Ce risipă, să dăruieşti o minte care nu poate uita nimic unui om care nu numai că a renunţat la minte, dar îi mai şi învaţă pe alţii să renunţe la minţile lor. Dacă vorbim despre mintea mea - notaţi, despre mintea mea, nu despre mine - atunci aceasta nu e nimic mai mult decât un mecanism. „Mintea" mea este pur şi simplu o maşină de care mă folosesc, o maşină perfectă însă, de aceea spun ce risipă să dăruieşti o asemenea minte unui om care renunţă la ea.
   Dar ştiu că există o explicaţie: numai dacă dispui de o minte perfectă ai inteligenţa să renunţi la ea. Viaţa este plină de contradicţii. Nimic nu este rău, doar dă savoare vieţii.
   Nu există niciun motiv pentru ca bărbatul şi femeia să fie două fiinţe; ar putea fi ca amiba - întrebaţi-l pe Devaraj. Amiba nu este nici mascul, nici femelă, este una. Este la fel ca Muktananda, sau orice fel de idiotananda: celibatar. Dar un celibatar înzestrat cu un mod ingenios de reproducere. Ce bătaie de cap pentru toţi doctorii din lume! Reproducerea se realizează pur şi simplu prin hrănire; fiinţa respectivă devine din ce în ce mai grasă, iar la un moment dat se rupe în două. Aşa se reproduc amibele. Este cu adevărat brachmacharya, celibatul.
   Bărbatul şi femeia ar fi putut fi o singură fiinţă, ca amibele, dar atunci lumea nu ar mai fi avut nicio poezie, doar reproducere. Desigur, n-ar mai fi avut nici conflicte, nici cicăleală, nici certuri; dar poezia care se naşte din această opoziţie este atât de preţioasă încât merită toate conflictele şi toată cicăleala.
   Să ştiţi că am ascultat din nou cântecul lui Noorjahan. „Încrederea care exista între noi, poate că tu ai uitat-o, dar eu încă îmi amintesc. Cuvintele pe care mi le spuneai, poate că tu nu ţi le mai aduci aminte, dar pentru mine amintirea lor este singura care îmi dă speranţă. Dragostea care exista între noi...", „wc karar" - „acea iubire"... Karar înseamnă cu mult mai mult decâl „iubire", este un cuvânt intraductibil, presupune multă pasiune. Poate că ar trebui să îl traduc „acea pasiune", sau „acea iubire pasională". Şi „wo rah mujh mein our tujh mein thee" - „felul cum eram noi doi împreună..."
   „Felul în care eram împreună..." apare numai uneori, atunci când inimile sunt deschise, altfel oamenii doar comunică, nu există comuniune între ei. Ei doar vorbesc şi nimeni nu ascultă. Doar fac afaceri, între ei este însă un mare gol, nu o revărsare de bucurie. „Wo rah" - „felul acela" - şi „wo karar" - „acea iubire pasională"... „Poate că tu ai uitat-o, eu însă mi-o amintesc. Nu am uitat că odată mi-ai spus: «Eşti regina lumii, cea mai frumoasă femeie din lume.» Poate că tu nu mă mai vezi acum aşa..."
   Lucrurile se schimbă, iubirile se schimbă, corpurile se schimbă; aceasta este însăşi esenţa existenţei, curgerea, fluxul. Ascult acel cântec înainte de a mă întâlni cu voi pentru că-mi place încă din copilărie. Cred că uneori îmi stârneşte amintiri, adică nu cred, sigur aşa este.
   Ieri vă spuneam despre incidentul cu călugărul jainist. Povestea nu s-a terminat, a doua zi călugărul s-a întors să-şi cerşească din nou hrana de la bunicul meu.
   Cred că vă va fi greu să înţelegeţi de ce a trebuit să se întoarcă într-o casă din care a plecat atât de supărat. Am să vă spun. Un călugăr jainist nu poate primi hrană decât de la un alt jainist; din nefericire pentru el, familia noastră era singura familie jainistă din acel mic sat. Nu putea cerşi în altă parte, cu toate că ar fi vrut, era împotriva disciplinei. Aşa că, în ciuda supărării sale, a trebuit să vină din nou la noi.
   Eu şi nani îl aşteptam sus, ne uitlm pe fereastră ştiind că trebuia să apară. Nani mi-a spus: „Uite-l că vine. Astăzi ce ai de gând să-l întrebi?"

.....................

 Pe vremea lui Iisus nu erau nici jurnalişti, nici politicieni, niciun fel de indivizi a căror treabă să fie exclusiv să sugă sângele celorlalţi. Iisus vorbeşte despre duşmani, dar cum rămâne cu prietenii? Nu spune nicăieri să ne iubim prietenii şi asta pentru că un duşman nu-ţi poate face niciodată atât de mult rău cât îţi poate face un prieten.
   Pe jurnalişti îi urăsc pur şi simplu, iar când spun „urăsc" nu vreau să zic altceva decât ce presupune acest cuvânt; nicio interpretare nu e necesară, îi urăsc la modul propriu! Îi urăsc pe profesori! Nu vreau să mai fie profesori pe lume... Nu mă refer la învăţători în sensul vechi al cuvântului; poate că ar trebui regăsiţi într-o altă formă aceşti prieteni de demult.
   Omul acesta, care era cunoscut peste tot ca fiind nebun, a devenit prietenul meu. Numele lui întreg era Rajaram, dar toată lumea îi spunea Raju-Khakki. „Raju Nebunul". Am presupus din start că omul trebuia să fie ceea ce spunea numele că era.
   Când l-am văzut mi-am dat seama pentru prima oară că nu este bine să fii pe deplin sănătos la minte într-o lume bolnavă. Privindu-l, pentru o clipă timpul s-a oprit. Este greu de spus cât a durat, ştiu doar că în acel timp trebuia să scrie într-un registru numele meu, adresa şi alte date, motiv pentru care îmi punea aceste întrebări.
   I-am spus: „Am putea să rămânem tăcuţi?"
   Mi-a spus: „Mi-ar plăcea să stau tăcut lângă tine, dar hai să terminăm cu treaba asta murdară, după care putem să tăcem."
   Felul cum a spus: „Hai să terminăm treaba asta murdară..." a fost suficient ca să-mi arate că omul ştia cel puţin ce înseamnă murdar şi birocraţia nesfârşită. A terminat cât de repede a putut, după care a închis registrul şi mi-a spus: „Bun, acum putem să rămânem tăcuţi. Pot să te ţin de mână?"
   Nu mă aşteptam la această întrebare din partea unui profesor, aşa că i-am spus: „Ori este adevărat ce spun oamenii şi sunteţi într-adevăr nebun, ori este adevărat ce simt eu despre dumneavoastră şi sunteţi singurul profesor sănătos la minte din oraş."
   Mi-a spus: „E mai bine să fii ştiut de nebun, te salvează din multe situaţii neplăcute."
   Am râs şi astfel am devenit prieteni. L-am vizitat timp de treizeci de ani, până a murit, ca să stăm tăcuţi împreună. Soţia lui spunea: „Am crezut că soţul meu este singurul nebun din oraş, dar uite că nu este aşa; şi tu eşti la fel de nebun. Mă întreb de ce vii să vezi un om nebun." Şi se purta într-adevăr ca un nebun.
   De exemplu, venea la şcoală călare pe cal; nu era ceva neobişnuit în acele părţi, dar călare cu faţa la spate!... Îl iubeam pentru asta. Să încaleci un cal altfel decât toată lumea, adică invers, este o experienţă interesantă.
   Numai foarte târziu i-am spus povestea lui Mulla Nasrudin, cum îşi încăleca măgarul cu faţa la spate. Discipolii lui erau ruşinaţi fiindcă toată lumea se uita la el. „Mulla", i-au spus aceştia, „toţi oameni merg călare pe măgar, nu e nimic rău în asta. Şi tu poţi să mergi călare, dar cu faţa la spate...?! Măgarul merge într-o direcţie şi tu te uiţi în direcţia opusă. Râde lumea. Zice: «Uitaţi-vă la nebunul de Mulla!», şi nouă ne este ruşine fiindcă suntem discipolii tăi."
   Mulla le-a spus: „Am să vă explic. Nu pot să stau cu spatele la voi pentru că ar fi o insultă la adresa voastră şi nu mă pot arăta lipsit de respect faţă de propiii mei discipoli, aşa ceva iese din discuţie. Altă cale de a evita acest lucru nu există. Poate dacă aţi merge voi cu spatele în faţa măgarului... dar vouă v-ar fi dificil şi lumea v-ar face să vă ruşinaţi şi mai tare. Dacă aţi merge cu spatele, aţi fi, desigur, cu faţa la mine, deci nu s-ar mai pune problema lipsei de respect, dar efortul vostru ar fi foarte mare, plus că avem de mers un drum lung. Singurul lucru natural pe care îl putem face şi, totodată, cea mai simplă soluţie, este să încalec eu invers pe măgar. Măgarul nu are nicio obiecţie că stau cu faţa la coada lui ca să vă pot vedea pe voi. El vede unde mergem şi ajunge întotdeauna la destinaţie. Nu vreau să fiu lipsit de respect la adresa voastră, de aceea cel mai simplu este să încalec eu măgarul cu faţa la spate."
   Este ciudat că şi Lao Tse încăleca la fel pe taur, probabil din aceleaşi considerente. Nu se cunoaşte răspunsul...........



Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun