Telefon: 0723 370 540

Supergenele • descatuşează puterea uluitoare a ADN-ului pentru o sănătate şi o stare de bine optime - Deepak Chopra, Rudolph E. Tanzi

Supergenele • descatuşează puterea uluitoare a ADN-ului pentru o sănătate şi o stare de bine optime - Deepak Chopra, Rudolph E. Tanzi

32,00 RON 35,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
 Autorii bestsellerului Supercreierul prezintă o nouă şi îndrăzneaţă înţelegere a genelor umane şi a modului în care modificări simple ale stilului de viaţă ne pot schimba sănătatea generală. Saltul către "starea de bine radicală" este o promisiune c...
Cu TVA: 32,00 RON
Cod produs: carte

 Autorii bestsellerului Supercreierul prezintă o nouă şi îndrăzneaţă înţelegere a genelor umane şi a modului în care modificări simple ale stilului de viaţă ne pot schimba sănătatea generală. Saltul către "starea de bine radicală" este o promisiune ce aşteaptă să fie împlinită.
   Vreme de decenii, s-a crezut că genele ne determină destinul biologic. Acum, noua genetică ne învaţă că genele sunt dinamice şi răspund la tot ceea ce gândim, spunem şi facem. Dintr-odată, au devenit aliaţii noştri cei mai puternici în încercarea de înnoire personală.
   Putem optimiza comportamentul şi expresia genelor, pentru a ajunge la o stare de sănătate şi împlinire la care nici nu visam cu puţin timp în urmă. Impactul asupra prevenirii bolilor, imunităţii, îmbătrânirii şi bolilor cronice este fără precedent.

Editura: Life-Style

Autor: Deepak Chopra, Rudolph E. Tanzi   

Format:13x20 cm

Număr pagini: 352

Greutate: 295 gr.

Anul apariției: 2016

ISBN: 978-606-789-003-7

Prefaţă. Gene bune, gene rele şi supergene ... 9
De ce supergene? Un răspuns urgent ... 15

   Partea I. Ştiinţa transformării ... 27
Cum să-ţi schimbi viitorul. Apariţia epigeneticii ... 38
Cum să obţinem amintiri mai bune ... 56
De la adaptare la transformare ... 64
Un nou jucător de forţă: microbiomul ... 87

   Partea a II-a. Alegeri de stil de viaţă pentru o stare fundamentală de bine ... 111
Dieta. Eliminarea inflamaţiei ... 134
Stresul. Un inamic ascuns ... 161
Exerciţiile fizice. Transformarea bunelor intenţii în acţiune ... 176
Meditaţia. Piesa centrală a stării tale de bine? ... 189
Somnul. Încă un mister, dar totalmente necesar ... 205
Emoţiile. Cum să-ţi găseşti împlinirea profundă ... 221

   Partea a III-a. Cum să-ţi călăuzeşti propria evoluţie ... 247
înţelepciunea corpului ... 249
Să facem evoluţia conştientă ... 272

Epilog. Tu, cel real ... 300

Anexe
Indicii genetice pentru boli complexe ... 306
Marele paradox al ADN-ului ... 319
Epigenetica şi cancerul ... 331
Mulţumiri ... 343

pag. 44-45


   În mod surprinzător, olandezii sunt cei mai înalţi bărbaţi din lume, cu o înălţime medie de 185 cm. Se spune că la Amsterdam există un club pentru bărbaţii care depăşesc 2 m înălţime, fapt care nu este o raritate. O plimbare scurtă pe străzile din Amsterdam ne va duce în preajma unor bărbaţi şi femei de înălţime considerabilă.
   Creşterea în înălţime este o tendinţă recentă, după cum ne arată graficul. Începând din 1820, în multe ţări s-au înregistrat creşteri constante, dar olandezii ies în evidenţă pentru că pe atunci erau printre cei mai scunzi europeni. Examinarea scheletelor din mormintele vechi din 1850 arată că bărbaţii olandezi aveau în medie 1,65 m, iar femeile, 1,55 m. (În 2013, pe locul doi în privinţa înălţimii se aflau danezii, care în 1829 erau cam cu 6 cm mai înalţi decât olandezii, pentru ca acum să fie întrecuţi de aceştia.) Care a fost cauza unei creşteri atât de spectaculoase într-un interval de timp atât de scurt?
   Căutând o explicaţie, Olson a consultat alte statistici, care au arătat că, pe măsură ce veniturile au crescut şi olandezii au devenit mai prosperi, bogăţia a fost mai uniform distribuită. În loc ca doar câţiva privilegiaţi să acumuleze banii, aproape toată lumea a câştigat mai bine. Această distribuţie mai echitabilă a bunăstării a dus la o mai bună alimentaţie, care este corelată cu creşterea înălţimii. Dar aceeaşi tendinţă economică s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei, deci ea nu explică de ce olandezii în mod specific au crescut atât de înalţi. Pentru a adânci misterul, olandezii din mediul urban au scăzut de fapt în înălţime în anumite perioade ale secolului al XIX-lea în comparaţie cu populaţia rurală. Traiul la oraş, cu mortalitate infantilă ridicată, boli contagioase, o clasă socială sărăcită, aer şi apă poluate, a dus la un deficit de înălţime de 2,5 cm la bărbaţi. În acelaşi timp, populaţiile urbane au devenit constant mai înstărite, aşa încât prosperitatea nu constituie un factor perfect de predicţie pentru înălţime.
   O posibilitate inteligentă ar avea legătură directă cu genele. Secvenţa de ADN din genele olandezilor este cam aceeaşi ca în urmă cu 200 de ani. Până foarte de curând, nu au existat valuri consistente de imigraţie, iar acestea n-ar modifica genele olandezilor decât ca urmare a unor căsătorii cu nou-veniţii. Dar dacă reciproca ar fi adevărată? Olson arată că este acceptată în general ideea că strămoşii noştri umani erau înalţi. Poate că olandezii fuseseră înalţi cu sute de generaţii în urmă, apoi dieta deficitară îi făcuse să scadă în înălţime, într-un astfel de caz, o dietă mai bună ar fi putut să reactiveze genele ancestrale, provocând o creştere bruscă a înălţimii.
   Este o posibilitate fragilă; totuşi, orice explicaţie trebuie să includă genele, în special epigenomul. Întrucât epigenomul este modificat conform experienţelor din trecut, ce anume ar putea să provoace un salt brusc al înălţimii? Se întâmplă ca una dintre cele mai bune dovezi că epigenetica poate, într-un sens, să înregistreze amintiri ale experienţelor trecute să vină tot din Olanda. Foametea din Olanda, cunoscută ca Hongerwinter, "iarna foametei", ne-a învăţat probabil mai multe despre efectele epigeneticii asupra oamenilor decât orice alt eveniment. În timp ce se confruntau cu începutul înfrângerii în cel de-al Doilea Război Mondial, în iarna extrem de aspră a anului 1944, germanii i-au impus Olandei un embargo privind alimentele şi proviziile şi au început să distrugă metodic sistemele de transport şi agricole ale ţării. A rezultat o penurie drastică de hrană, şi în iarna dintre 1944 şi 1945 s-a instalat foametea. Proviziile de hrană ale oraşelor din vestul Olandei s-au diminuat rapid. La sfârşitul lunii noiembrie 1944, la Amsterdam, raţiile zilnice pentru adulţi au scăzut sub 1000 de calorii pentru ca, la finele lunii februarie 1945, să ajungă la 580 de calorii, abia un sfert din necesarul de calorii pentru a asigura sănătatea şi supravieţuirea unui adult. Populaţia a subzistat în special cu pâine uscată, cartofi mici, zahăr şi foarte puţine proteine.
   Milioanele de ani de evoluţie ne-au înarmat cu capacitatea de a supravieţui unor lungi perioade de malnutriţie. Organismul îşi încetineşte procesele pentru a-şi conserva resursele şi energia. Tensiunea arterială şi pulsul scad şi începem să trăim din propria grăsime corporală. O mare parte a acestei capacităţi este posibilă prin schimbări în activitatea genelor noastre. În unele cazuri, activitatea genelor este...


pag. 258-259

   Câmpul mental

   Ne străduim să ne susţinem afirmaţiile cu argumente ştiinţifice solide şi a vedea corpul ca pe un câmp de inteligenţă nu face excepţie. Când cineva întreabă "Unde e situată mintea?", cei mai mulţi vor arăta din reflex spre cap. De ce? S-ar putea ca pur şi simplu pentru că acolo sunt situate atâtea organe de simţ: ochi, urechi, nas şi limbă. Cu atât de multă informaţie care intră într-o singură parte a corpului, poate că doar din obişnuinţă situăm mintea în cap. Mintea şi creierul şi-au găsit reşedinţa într-o cutie numită craniu. Este oare creierul atât de închis în cutia lui încât are sens să vorbim despre el ca şi cum ar fi o maşină de producere a minţii, aşa cum o imprimantă produce documente? Noua genetică ne face să punem unele întrebări radicale din punct de vedere cultural, inclusiv cea mai radicală dintre toate: Este creierul măcar necesar pentru toate formele de "conştienţă"?
   Din punct de vedere evoluţionist, sistemele nervoase nu sunt totdeauna centralizate. Unele creaturi, cum ar fi meduzele, au reţele neuronale distribuite în tot corpul. Deşi oamenii posedă un sistem nervos central, au şi alte sisteme nervoase cu o distribuţie mai largă. Avem sistemul nervos periferic, care include nervii ce culeg informaţii pentru creier (de exemplu, nervii din organele senzoriale) şi nervii care trimit semnale de la creier (de exemplu, cele care le spun muşchilor ce să facă). După ce s-a observat că sistemul gastrointestinal poate să funcţioneze fără probleme când este separat de sistemul nervos periferic, s-a ajuns la concluzia că el constituie un sistem nervos enteric (intestinal) tip reţea.
   Factorul decisiv în catalogarea sistemului nervos enteric ca sistem nervos separat au fost celulele ganglionare specializate care sunt localizate între straturile de muşchi din peretele intestinal; acestea acţionează ca un creier local. Dacă secţionezi nervii care le ţin în contact cu creierul, aceste celule ganglionare continuă să comande intestinului să se mişte, să absoarbă şi să secrete, lucrând foarte bine şi autonom ca o unitate funcţională independentă.
   Reiese că tractul intestinal nu doar primeşte sfaturi de la restul corpului. El generează reacţii proprii. Când o veste neplăcută te face să simţi un gol în stomac, trăieşti o emoţie la fel cum o trăieşti în cap şi de regulă precedă gândurile pe care le-ai putea avea. A creat oare sistemul nervos enteric de unul singur o astfel de senzaţie? Este încă neclar, dar e tentant să gândeşti astfel. Cu siguranţă că mulţi oameni au mai multă încredere în reacţiile instinctive decât în răspunsurile confuze şi cu tendinţă de compromis de care creierul este adesea năpădit când te gândeşti excesiv la ceva.
   Descoperirile privind procesele de tip cerebral din afara craniului au devenit comune. Muşchii feţei sunt direct legaţi de creier. Deşi presupunem că, atunci când suntem fericiţi, creierul este cel care le spune gurii şi buzelor să zâmbească, şi reciproca e valabilă. Vederea unui zâmbet pe chipul cuiva te poate face fericit, iar copiii sunt învăţaţi să zâmbească pentru a ieşi dintr-o stare de tristeţe. Dacă asta funcţionează sau nu variază de la persoană la persoană, dar se poate susţine că faţa controlează creierul în acele situaţii.
   Este posibil ca şi alte părţi ale corpului să nu ţină cont de creier sau să se răzvrătească împotriva lui. Rudy, care joacă baschet de două ori pe săptămână, a trăit un fenomen cunoscut sub denumirea de "braţe de aligator". Când este stresat, distras sau anxios, memoria musculară a braţului şi a încheieturii îngheaţă, iar mingea, aruncată cu cele mai bune intenţii din partea creierului, poate rata coşul cu peste un metru şi jumătate.
   Sistemul conductor al inimii, care organizează pulsul cardiac, poate fi gândit ca un creier al inimii în acelaşi mod în care celulele ganglionare ale intestinului sunt creierul intestinelor. Independenţa sistemului conductor al inimii este demonstrată când inima transplantată continuă să bată, cu toate că nervii care au conectat-o de sistemul nervos central şi de cel periferic al donorului au fost secţionaţi. Interacţiunea...


pag. 334-335

   Este cancerul aleatoriu?

   Caracterul aleatoriu este mai mult decât o problemă teoretică — în viaţa noastră, cancerul cauzează o mare parte din suferinţa umană. Cu 20 de ani în urmă, în anii 1990, cancerul era considerat, în esenţă, aleatoriu, astfel încât riscurile erau egale pentru aproape toată lumea. Genetica a consolidat imaginea publică a cancerului ca fiind nemilos de impersonal, lovind orice victimă îşi alegea. Au existat şi contraargumente. Cei care credeau că această boală era cauzată de toxine arătau spre tutun şi azbest ca exemple principale. Alţii, care susţineau că de vină ar fi virusurile, arătau spre cancerul cervical, cauzat de virusul papilom uman (HPV). A reieşit că fiecare avea câte o piesă din jocul de puzzle sau, după cum s-a exprimat un oncolog de frunte, fiecare tabără era ca unul dintre cei orbi din anecdotă, care se ţineau de părţi diferite ale răspunsului.
   Concepţia curentă ne readuce la imaginea familiară a norului de cauze. Toxinele de mediu, virusurile şi mutaţiile aleatorii joacă toate un rol şi, la fel ca în enigma legată de motivul pentru care bărbaţii olandezi au devenit dintr-odată cei mai înalţi din lume, norul nu dă rezultate mulţumitoare când caută să lege cauza şi efectul. Singura certitudine reală este că toate drumurile duc în cele din urmă la genom. Se ştie acum că orice tip de cancer are nevoie de un factor declanşator în celulă sub forma unei gene canceroase (oncogenă). Există multe asemenea gene, iar în anii din urmă au fost catalogate în urma unui efort pe plan mondial de formulare a unui Atlas al Cancerului, o hartă genetică completă a bolii. Pe lângă activarea unei oncogene, cancerul poate fi iniţiat şi prin dezactivarea unei gene opuse, gena supresoare tumorală.
   Din momentul în care vorbim de acţionarea unor comutatoare în sensul pornirii sau opririi, epigenetica intră în ecuaţie şi la fel întrebările referitoare la caracterul aleatoriu, pentru că evenimentul care acţionează comutatorul s-ar putea să nu fie deloc aleatoriu. Dacă fumezi, riscul de a contracta un cancer pulmonar intră în domeniul probabilităţii ridicate. Dar explicarea epigenetică a cancerului oferă la fel de multe soluţii câte probleme sunt. De exemplu, speranţa futilă potrivită căreia cancerul ar putea implica o singură genă, care a dispărut în urmă cu 30 de ani, a fost repetată în epigenetică — a reieşit însă că, deşi o mutaţie genetică poate duce la un anumit tip de cancer, boala pare să implice până la 50 sau 100 de gene. Genele canceroase pot continua să sufere mutaţii pe măsură ce cancerul se răspândeşte, făcând malignitatea să devină o ţintă rapid mişcătoare, extrem de eluzivă. Medicamentele orientate spre gene au ajuns în atenţia presei prin vindecarea unor forme specifice de cancer, cum ar fi o formă de leucemie infantilă care implică doar o singură genă.
   Totuşi, după două decenii de căutare a unor medicamente similare care să stârpească o varietate de cancere, succesul a fost foarte limitat. Pentru a înrăutăţi lucrurile, medicamentele care reuşesc în mod strălucit să şteargă toate urmele de malignitate au adesea un efect tragic de vremelnic. Pacientul se întoarce după câteva luni cu cancerul revenit. La suprafaţă, s-ar părea că arma secretă a cancerului constă în cât de repede şi de aleatoriu se poate transforma, ceea ce confirmă dogma evoluţionistă care pune pe primul plan caracterul aleatoriu al fenomenelor.
   Dar există semne care arată într-o direcţie nouă. Dintre toate bolile, niciuna n-a fost clar legată mai mult decât cancerul de aberaţiile epigenetice.
   Epigenomurile tipurilor specifice de celule canceroase poartă aceeaşi amprentă epigenetică ce se potriveşte cu celula care a declanşat cancerul. Aceasta serveşte la descoperirea ţesutului în care a luat naştere cancerul, indiferent în ce regiune a corpului este găsit. O astfel de informaţie ar putea fi de o imensă utilitate în viitor pentru diagnosticarea şi tratarea diferitelor forme de cancer, pentru că, odată răspândită tumoarea, de cele mai multe ori a fost foarte dificil să se descopere locul de unde a început. Problema este complicată şi mai mult de faptul că celulele canceroase suferă încontinuu mutaţii. Comparând epigenomurile celulelor sănătoase cu cele maligne, se speră că vom putea înţelege mai bine cum...

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun