Există o mulţime de virusuri pe această planetă. Estimările arată că
Pământul conţine 10 la puterea 31 virusuri, adică 10 urmat de 31 de
zerouri. Tehnic vorbind (pentru cei care ţin la precizie), aceasta
înseamnă undeva între un nonilion şi un decilion (deşi, dacă spuneţi
catralioane sunteţi destul de aproape). In esenţă, o grămadă. Şi există o
mulţime de tipuri diferite. în fiecare 200 litri de apă (conţinutul
unei cisterne obişnuite) sunt prezente în jur de 5000 de genotipuri
virale diferite. Există virusuri în cele mai reci şi mai ostile părţi
ale acestei planete şi în interiorul unor izvoare fierbinţi. Există
virusuri la mare altitudine în atmosferă şi în adâncurile pământului.
Trăiesc pe culmile munţilor şi în străfundurile oceanului. Şi, uneori,
călătoresc chiar şi în spaţiu. Fac parte din viaţa de pe această
planetă, nu avem cum să le evităm.
Spre deosebire de bacterii, virusurile nu au nucleu şi perete
celular. Reprezintă viaţa redusă la minimum, având o simplitate
structurală rafinată. Deşi există numeroase tipuri, în general, un virus
este un lanţ de ADN sau ARN înconjurat de un poliedru de o eleganţă
matematică, numit capsidă, a cărui formă este specifică virusului
respectiv. în cazul virusurilor încapsulate, capsida este înconjurată de
una sau de mai multe straturi proteice. Această structură simplificată
le face să difere de bacterii, de exemplu, fără a fi însă mai puţin vii.
Sunt o formă unică de viaţă (dar acesta nu este un motiv pentru a le
discrimina). Seamănă foarte mult cu seminţele (sau cu sporii): nu cresc
decât atunci când găsesc solul potrivit în care să se dezvolte. Şi, la
fel ca seminţele, chiar dacă în stare de suspensie, monitorizează
constant lumea exterioară.
Suprafaţa stratului proteic viral este acoperită cu receptori,
tipuri specifice de organe senzoriale, care le transmit virusurilor
informaţii despre mediul înconjurător. Virusurile utilizează aceste
organe senzoriale rafinate pentru a analiza mediul în care se află şi
pentru a putea să găsească celulele cele mai potrivite. După cum
comentează medicul şi cercetătorul Frank Ryan:
Virusurile au un tip de senzaţie care ar putea fi clasificată
drept un intermediar între un simţ olfactiv sau unul tactil
rudimentar... Dispun de o modalitate de a detecta compoziţia chimică a
suprafeţelor celulelor... Acest fapt conferă virusului capacitatea cea
mai rafinată de a percepe suprafeţele celulare adecvate [permiţându-i
să-şi găsească celula-gazdă unică]. Le recunoaşte printr-o percepţie a
chimiei suprafeţei tridimensionale.
Virusurile au o capacitate extrem de sofisticată de a percepe mediul
înconjurător, de a determina natura acestuia, de a găsi organisme
celulare în care se pot reproduce cu cea mai mare uşurinţă şi de a
stimula apoi organismele în care se află celulele respective, cu scopul
de a răspândi virusurile la noi gazde. Şi se pricep foarte bine la
supravieţuire. Pot analiza natura reacţiei imunitare care le
contracarează şi se pot modifica - sau pot modifica sistemul imunitar al
gazdei - pentru a o evita. Pot gândi, conform oricărei definiţii utile a
termenului, adică pot analiza informaţiile primite, creând noi
comportamente pe baza semnificaţiei determinate a respectivelor aporturi
informaţionale.
Virusurile sunt clasificate în diverse feluri: în funcţie de mărime
sau de formă, de prezenţa sau de absenţa unei capsule izolatoare (nu
toate au una), dacă sunt compuse din ADN sau din ARN (şi, în funcţie de
aceasta, dacă au un lanţ unic sau dublu, un sens pozitiv sau negativ),
în funcţie de tipul structurii proteinei şi de maniera de reproducere.
Virusurile bazate pe ADN sunt destul de solide ca virusuri deoarece au
un fel de mecanism de "verificare a reproducerii", care le lipseşte
virusurilor ARN. Aceasta înseamnă că, atunci când un virus ADN se
instalează într-o celulă-gazdă, foloseşte o buclă de feedback biologic
pentru a se asigura că replicile sale sunt de o acurateţe rezonabilă.
Spre deosebire de el, un virus ARN nu poate face acest lucru. Tinde să
producă o mulţime de replici care variază, uneori semnificativ, de
original. Unele dintre aceste diferenţe de replicare sunt iniţiate
intenţionat de virusuri ARN pentru a-şi mări variaţia genetică şi, prin
urmare, gradul de supravieţuire în interiorul gazdei. Din acest motiv,
deşi deseori este posibil să se găsească un vaccin de durată pentru un
virus ADN, este foarte dificil, dacă nu imposibil, să se creeze unul
pentru virusurile bazate pe ARN. Acest aspect face ca virusurile ARN să
fie foarte greu de tratat cu produse farmaceutice; ca şi bacteriile,
încep să creeze soluţii pentru medicamentele sintetice în momentul în
care întâlnesc unul. Indiciile arată că rata de mutaţie a virusului
hepatitei C, de exemplu, se accelerează ca reacţie la terapia cu
interferon şi ribavirin..........
Decocturi
Decocturile sunt mult mai puternice decât infuziile. Pe scurt, ele
sunt infuzii fierte. Există două tipuri de decocturi: 1) decoct simplu,
şi 2) decoct concentrat. Un decoct simplu este orice extract de apă care
este fiert o perioadă scurtă de timp. Decoctul concentrat este fiert
până când nivelul de apă scade. în mod normal, plantele care sunt foarte
răşinoase sau conţin multe uleiuri volatile nu sunt folosite la
decocturi. Doar plantele ai căror constituenţi nu sunt distruşi de
căldură se fierb.
Este important să începeţi cu apă rece, nu cu apă caldă sau
fierbinte, apoi să adăugaţi plantele şi să fierbeţi. Extractul va fi mai
eficient dacă începeţi cu apă rece, fiindcă anumiţi constituenţi se
extrag mai bine la diverse temperaturi.
Unele plante, cum ar fi drobuşorul (isatis), sunt mai puternice dacă
sunt fierte câteva minute, pur şi simplu, deoarece căldura mai mare
este un extractant mai bun. Plantele care conţin multe poli-zaharide,
cum ar fi reishi, sunt fierte, de asemenea, de multe ori. Polizaharidele
tind să fie extrase mai uşor în decocturi. In general, ori de câte ori o
plantă este fiartă, indiferent de durată, rezultatul este considerat un
decoct. Dacă fierbeţi doar planta pentru a-i extrage constituenţii,
faceţi un decoct simplu.
