Telefon: 0723 370 540

Calea Mea, calea norilor albi  - Osho

Calea Mea, calea norilor albi - Osho

25,00 RON 29,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
  În mai 1974, Osho a susţinut o serie de conferinţe în care a oferit răspunsuri unor întrebări referitoare la fericire şi nefericire, relaţii şi singurătate, ego şi constiinţă, energie şi sex, dragoste şi rugăciune, logică şi nebunie, meditaţie şi e...
Cu TVA: 25,00 RON
Cod produs: carte

  În mai 1974, Osho a susţinut o serie de conferinţe în care a oferit răspunsuri unor întrebări referitoare la fericire şi nefericire, relaţii şi singurătate, ego şi constiinţă, energie şi sex, dragoste şi rugăciune, logică şi nebunie, meditaţie şi eliberare, iluminare şi relaţia maestru discipol precum şi la modul în care vedea el evoluţia şcolii spirituale care lua fiinţă în jurul lui. Aceste discursuri au fost publicate mai târziu sub numele de Calea mea Calea norilor albi".
   Cartea constituie o introducere în filozofia şi modul de viată propus de el discipolilor şi oferă o viziune inedită asupra transformării personale profunde prin care trebuie să treacă un căutător al înţelepciunii.
   Folosind norul ca pe un simbol al călătorului spiritual ce parcurge calea către Dumnezeu, Osho reuşeşte să se refere la multiplele aspecte misterioase ale existenţei: furtunile, vânturile, soarele, ploaia ori curcubeul ce apare uneori în viaţa noastră.
 

Editura: Mix

Autor: Osho

Format:13x20 cm

Număr pagini:240

Greutate: 230 gr.

Anul apariției: 2010

ISBN: 978-973-8471-87-0

pag. 13-14


   Vrei să ne spui care este relaţia ta cu norii albi?

   Eu sunt un nor alb. Nu există relaţie şi nu are cum să existe.
   Relaţia există atunci când e vorba de doi, când există diviziune. Aşadar relaţia nu este cu adevărat o relaţie, căci ori de câte ori există relaţie este prezentă separarea. Eu sunt un nor alb. Nu ai cum să fii în relaţie cu un nor alb; poţi doar să devii una cu el şi să permiţi norului alb să devină una cu tine, dar relaţia nu e posibilă, În relaţie rămâi separat, în relaţie continui să manipulezi.
   Noi creăm relaţii chiar şi în dragoste, iar aceasta reprezintă unul dintre misterele vieţii omeneşti. Astfel, ratăm iubirea. Iubirea n-ar trebui să fie o relaţie. Ar trebui să devii iubitul sau iubita, ar trebui să devii celălalt, şi să permiţi celuilalt să devină tu. Ar trebui să aibă loc o contopire, doar atunci încetează conflictul; în caz contrar dragostea devine conflict, devine luptă. Dacă eşti, atunci vei încerca să manipulezi, vei vrea să posezi, vei vrea să te afli la cârmă şi-atunci îşi face apariţia exploatarea. Celălalt va fi folosit ca un mijloc, nu va mai reprezenta un scop.
   Cu norii albi nu poţi face aşa ceva, pe ei nu-i poţi face soţii şi soţi. Nu-i poţi înlănţui sau convinge să intre într-o relaţie. Nu-ţi vor permite, nu te vor asculta. Sunt sătui de astfel de lucruri - de aceea au şi devenit acum nori albi. Poţi deveni una cu ei, iar atunci inima lor se va deschide.
   Dar mintea omenească nu poate gândi dincolo de relaţie, fiindcă noi nu putem gândi despre noi înşine ca şi cum n-am fi. Noi suntem. Oricât am ascunde lucrul acesta, noi suntem prezenţi. Adânc înăuntru se află egoul şi adânc înăuntru el continuă să manipuleze.
   Cu un nor alb, aşa ceva nu e posibil. Cu egoul tău poţi să te uiţi la norul alb, poţi să te gândeşti la el, dar misterele nu se vor deschide. Porţile vor rămâne închise. Vei rămâne în întunericul nopţii. Dacă egoul tău dispare, atunci devii un nor alb.
   În zen există una dintre cele mai vechi tradiţii ale picturii. Un maestru zen avea un discipol care învăţa să picteze şi, desigur, prin pictură deprindea meditaţia. Discipolul era obsedat de bambuşi; în continuu desena şi picta bambuşi. Se spune că maestrul i-ar fi zis discipolului următoarele: "Până când nu devii tu un bambus, nu se va întâmpla nimic."
   Timp de zece ani, discipolul desenase întruna bambuşi. Devenise atât de priceput încât putea desena bambuşi şi cu ochii închişi, în noaptea întunecată. Iar bambuşii săi erau perfecţi, şi atât de vii.
   Dar maestrului nu-i erau pe plac. "Nu", spunea el, "până când nu devii un bambus, nu ai cum să desenezi unul. Continui să rămâi separat, să rămâi un privitor din afară, un spectator. Poate că ai ajuns să cunoşti bambusul din afară, dar aceasta este periferia, nu sufletul bambusului. Până ce nu devii tu însuţi unul, până ce nu devii tu un bambus, cum ai putea să-l cunoşti dinăuntru?"
   Zece ani s-a străduit discipolul, dar maestrul nu-şi dădea acordul. Astfel că într-o zi, discipolul a dispărut în pădure, într-o pădure de bambus. Timp de trei ani nu s-a ştiut nimic despre el. Apoi au început să vină veşti că devenise un bambus: ,Acum nu mai desenează. Trăieşte cu bambuşii, stă printre ei. Când bate vântul, iar bambuşii dansează - dansează şi el."
   Maestrul s-a dus să vadă despre ce e vorba. Şi, într-adevăr, discipolul devenise un bambus. Maestrul i-a spus: ,Acum uită cu totul de bambus."
   Discipolul i-a răspuns: "Dar mi-ai spus să devin un bambus şi am devenit."
   Maestrul a continuat: "Acum uită şi de asta, fiindcă acum aceasta este singura barieră. Undeva în adâncul tău eşti încă separat şi-ţi aminteşti că ai devenit bambus. Aşa că nu eşti încă un bambus perfect, fiindcă un bambus nu şi-ar aminti de asta. Uită, deci."
   Timp de zece ani nu s-a mai discutat nimic de bambuşi. Apoi, într-o zi, maestrul l-a chemat pe discipol şi i-a spus: "Acum poţi desena. Mai întâi devino bambus, apoi uită de asta; devii astfel un bambus perfect, iar desenul nu mai e un desen, ci o creştere."
   Nu am niciun fel de relaţie cu norii albi. Eu sunt un nor alb. Mi-aş dori ca şi voi să fiţi nori albi, nu în relaţie cu ei. Destul cu relaţiile - aţi suferit destul. Timp de multe, foarte multe vieţi aţi fost în relaţie cu unul sau altul şi aţi suferit destul, mai mult decât suficient. Aţi suferit mai mult decât meritaţi, iar suferinţa a fost...


pag. 226-227


   Noi stăm pe gânduri din cauză că nu avem inteligenţă. Gândirea e un substitut. Cu cât e mai mare inteligenţa, cu atât e mai puţină nevoie de gândire. Când inteligenţa e perfectă, gândirea devine cu desăvârşire absentă. Un buddha nu stă niciodată pe gânduri - n-are nevoie. El răspunde la orice îi aduce viaţa. Tu gândeşti din cauză că nu te poţi baza pe inteligenţa ta, aşa că trebuie să planifici dinainte. Când va veni momentul, vei urma planul pregătit în trecut. Ce mod de a trăi este acesta? Trăieşti de pe urma trecutului. Acesta este motivul pentru care se fac atâtea greşeli fără să fie nevoie şi totul ajunge să fie stătut şi fără viaţă - pentru că acţionezi mereu pornind de la trecut. Viaţa merge mai departe, nouă în fiecare clipă, ca un râu, în schimbare. Schimbarea nu se opreşte niciodată, tu însă te-ai oprit în trecut. Duci cu tine un model şi ori de câte ori viaţa îţi dă o problemă tu cauţi în memorie, cauţi modelul, planul şi apoi acţionezi conform lui. În felul acesta ai ratat. Viaţa e mereu nouă, modelele sunt mereu vechi.
   Viaţa e asemenea păsărilor care zboară pe cer: nu lasă niciodată urme. Nu există cărare bătătorită. În urma zborului lor, cerul rămâne la fel de gol ca înainte. Nu e ca pământul pe care calcă oamenii şi fac cărări cu urmele pe care le lasă. Viaţa e ca cerul - nu există cărări.
   Un sannyasin e ca o pasăre care zboară pe cer, fără să urmeze paşii altcuiva, fără să urmeze cărări, pentru că nu există cărări. Se mişcă clipă de clipă folosindu-şi inteligenţa prezentă, nu memoria trecută.
   Priviţi însă: noi am făcut tocmai pe dos - planificăm totul. Până şi soţul, când vine de la birou, de la serviciu, se gândeşte cum să se comporte când îşi întâlneşte soţia; plănuieşte în sinea lui, vorbeşte în gând. Va spune cutare lucru, îi va lua mâna în cutare fel, o va săruta lung - lucruri de genul ăsta. Ce nevoie ai să faci planuri? Nu ai deloc iubire în tine?
   Dacă nu există iubire atunci e nevoie de planificare, pentru că nu te poţi bizui pe tine însuţi, s-ar putea să uiţi cu totul. Dacă n-ai planificat dinainte, s-ar putea ca atunci când ajungi acasă să uiţi cu totul că soţia te-a aşteptat ziua întreagă - a gătit pentru tine, ţi-a spălat hainele, înconjurată mereu de tine, de iubirea ta. A aşteptat întruna, a aşteptat şi-a tot aşteptat, pierzându-şi răbdarea. Iar acum, că ai venit, nici măcar nu te uiţi la ea. Te aşezi în fotoliu şi începi să citeşti ziarul sau dai drumul la radio sau la televizor, ca şi cum soţia nici n-ar exista. Ţi-e teamă să nu te comporţi aşa şi de aceea faci un plan pe care să-l ţii minte. Trebuie să ţii minte cum să te comporţi cu soţia ta, cu iubita ta. Ce fel de iubire este aceea care nu poate răspunde fără un plan dinainte stabilit? Dacă iubirea e prezentă, nu vei mai avea la ce să te gândeşti.
   Acelaşi lucru e valabil şi pentru inteligenţă: dacă există inteligenţă, nu vei mai avea la ce să te gândeşti. Gândirea e un substitut. Şi e foarte abilă şi vicleană. Îţi poate crea iluzia realului - în asta constă abilitatea ei. Poţi zâmbi fără să zâmbeşti. Pe buze îţi apare un zâmbet, dar numai pe buze există el, e un zâmbet pictat, n-are nicio legătură cu tine. Între tine şi el nu există nicio punte de legătură, nu se naşte, efervescent, în centrul fiinţei tale; n-ai făcut decât să ţi-l pui, aşa cum îţi pui o mască. Gândirea poate face asta şi, încetul cu încetul, devii tot mai fals. Viclenia constă în a-ţi crea o pseudo-viaţă în jurul tău.
   Un sannyasin e real. Dacă zâmbeşte, zâmbetul vine din fiinţa lui. Dacă e furios, furia îi vine din fiinţa lui. Dacă iubeşte, iubeşte din fiinţa lui. Nu e un pseudo, nu e un fals. E real şi autentic, te poţi bizui pe el. Dacă iubeşte, iubeşte. Dacă ţi-e prieten, îţi e prieten. Dacă nu-ţi e, poţi pune bază pe autenticitatea lui - nu-ţi e prieten. Dar nu te amăgeşte.
   La asta mă refer când vorbesc despre un om cu adevărat virtuos - autentic, pe care te poţi bizui. Oricum ar fi, e cu adevărat aşa. Nu poartă măşti, nu are mai multe feţe. Trăieşte cu ceea ce este real. Şi reţineţi: poţi ajunge la ceea ce este real doar dacă eşti şi tu real. Dacă eşti fals nu poţi ajunge niciodată la real. Dacă nu eşti real, atunci lumea pe care o vezi nu va fi nici ea reală, pentru că ceea ce este ireal poate fi în legătură doar cu ceea ce este ireal. Tu nu eşti real; de aceea lumea este iluzorie, este maya. Dacă eşti real, lumea dispare; devine divină, devine reală.
   Cuvântul maya este foarte frumos. El înseamnă ceea ce poate fi măsurat. Maya înseamnă ceea ce poate fi măsurat. Mintea este fenomenul măsurător, ea măsoară întruna lucrurile, concepe planuri, analizează. Mintea încearcă să măsoare orice. De aceea au numit hinduşii lumea, maya - ceea ce poate fi măsurat de minte.

1. Calea norilor albi ... 7

2. Misterul de dincolo de minte ... 19

3. A fi în suferinţă sau în extaz...? ... 33

4. Toate speranţele sunt false ... 47

5. Renunţând la ego acum ... 63

6. Reprimare, exprimare, transformare ... 79

7. Misterul relaţiei ... 95

8. Doar un fruct copt cade ... 111

9. întregul este întotdeauna contradictoriu ... 125

10. Eşti pe cale ... 137

11. Tu eşti punctul de întâlnire ... 151

12. Fii total în ceea ce faci ... 167

13. Mintea este sursa tulburării .. 181

14. E nevoie de amândouă ... 197

15. împărtăşeşte prin fiinţa ta ... 217

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun