Ştiinţa
Sunetului Sacru
Sunetul sacru - fie ca rugăciune, muzică,
versuri, incantaţie sau psalm - reprezintă o forţă vitală care pătrunde în
fiecare aspect al creaţiei. În Noul Testament, în Evanghelia lui Ioan, se
spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era
Dumnezeu…” (Ioan 1:1). În cosmologia etiopiană, se spune că Dumnezeu s-a
creat atât pe Sine, cât şi Universul, prin rostirea propriului Său nume. În Egipt, Thoth a folosit cuvinte pentru a crea
Universul, strigând peste ape: „Vino spre mine...” Chiar în cosmologia
babiloniană timpurie, zeii născuţi de Tiamut în apele vieţii, nu au apărut ca
fiinţe, până ce nu au căpătat un nume.
Sunetul
a fost întotdeauna considerat o legătură directă între umanitate şi divin. La
un anumit moment, toate şcolile antice ale misterelor își învăţau discipolii cum
să folosească sunetul ca pe o forţă de creație şi de vindecare. Acesta este
considerat cea mai veche formă de vindecare, și a reprezentat o parte
predominantă a primelor învăţături ale grecilor, chinezilor, indienilor din est,
tibetanilor, egiptenilor, amerindienilor, mayaşilor și aztecilor.
Vindecătorii
chinezi foloseau „pietre cântătoare” -
bucăţi mici și plate de jad, care emit tonuri muzicale diferite, atunci când
sunt lovite. Unul dintre aceste tonuri era desemnat ca fiind kung sau marele ton al Naturii. Acesta
corespunde pe scala noastră muzicală cu nota Fa sau Fa diez. Sufiștii consideră
sunetul Hu ca fiind tonul creativ
suprem. Tibetanii considerau notele Fa major, La şi Sol ca fiind cele trei
tonuri puternice și sacre ale lumii. Mai multe societăţi și tradiţii străvechi
credeau că sunetele Om, Aum și Amen reprezentau toate sunetele pe care vocea umană era capabilă să
le exprime și să le manifeste în lumea fizică. Esenienii, a treia sectă de
evrei care a trăit în lume în timpul Maestrului Iisus Hristos, erau vindecători
dinamici. Numele lor vine de la cuvântul asaya,
care înseamnă a vindeca sau a trata. Ei erau educați în artele mistice
de vindecare prin sunet și natură.
O mare parte din ceea ce ştim despre trecut în
legătură cu învăţăturile sunetelor sacre, provine din rămăşiţele muzicale și
arhitectonice ale acelor timpuri. Sculpturile din Baghdad (care datează din jurul
anului 4000 Î.C.) arată câţiva muzicieni care cântă la harpă şi la flaut.
Muzica şi sunetul ca forme de artă erau bine dezvoltate de către egipteni,
hinduşi, chinezi și japonezi. Pe vremea când în Egipt se construiau piramidele
și sfinxul, se organizaseră deja coruri de 12.000 de voci și orchestre de 600 de
instrumente. Mulți consideră că o mare parte din cea mai grea muncă de la
ridicarea piramidelor s-a realizat cu ajutorul acestora prin folosirea unui
sunet dirijat și controlat.
De la grecii străvechi vin unele dintre primele
observaţii ştiinţifice asupra sunetului şi a adevăratei sale naturi și a efectelor
sale. Maestrul grec Orfeu era considerat de mulţi dintre misticii antici ca
fiind un teolog par excellence - prin
excelență. El era poet, muzician, teolog și chiar interpret al zeilor. Era
considerat ca fiind primul dintre cântăreţii lumii. Mitologia greacă vorbeşte
despre el ca fiu al lui Apollo, tatăl adevărului, al înţelepciunii și al divinaţiei.
Mama sa era Calliope, una dintre muze. De la ea a primit darul muzicii, o
muzică capabilă să mişte obiecte care nu pot fi mişcate.
Orfeu este adesea considerat marele hierofant al
Misterelor Dionisiace. El i-a instruit pe greci în magie şi muzică, iar puterea
de vindecare a vocii şi a muzicii sale era atribuită anumitor formule magice,
incantaţii şi farmece care sunt înscrise în Tăbliţele antice Orfice.
Numele Orfeu înseamnă „cel care vindecă prin lumină” şi este destul de probabil că era un
titlu pentru un anumit nivel de realizare a vindecării (prin aplicarea
sunetului sacru).
Şcolile de înţelepciune pitagoreică şi platonică au
luat naștere, într-o oarecare măsură, din învăţăturile misterului orfic.
Pitagora a creat octava muzicală modernă într-o încercare de a releva relaţia
dintre notele muzicale şi principiile matematice ale Universului.
Alți greci şi romani au contribuit la cunoaşterea noastră
modernă privind efectele fizice şi metafizice ale sunetului. Aristotel a
prezentat umanităţii una dintre primele teorii despre modul în care sunetul se
transmite prin aer. Pollio (circa 20 Î.C.) a adus o înţelegere uriaşă privind
acustica clădirilor şi puterea ecoului şi a reverberaţiei. Prin reverberaţie,
are loc răspândirea sunetului. Un sunet reverberat este un sunet care se
retransmite printr-un ecou repetat. Aceste reverberaţii forţează urechea şi
corpul, dând impresia că te afli într-o „mare” de sunete. Acesta este efectul
care a fost creat prin invocaţii și cântece puternice și repetate, care umpleau
templul sau camera, cu forţa sau energia invocată. Aceasta a ajutat la crearea
unui spaţiu propice pentru manifestarea sa fizică reală sau pentru ridicarea conştiinţei
individului la o stare de unitate cu forţa divină. Amfiteatrele greceşti
prezentau o cunoaştere avansată a proprietăţilor acustice. În aceste amfiteatre
nu se auzeau zgomote. Ele creşteau înţelegerea discursului şi reţineau bogăţia
muzicii. Grecii au folosit cochilii pentru a direcţiona mai departe sunetele şi
pentru a le reflecta în anumite tipare. (Această idee va fi redată în cele din
urmă în catedralele gotice construite de masonii instruiți în astfel de
tehnici. Cântările bisericești și cântecele pot ridica conştiinţa individului
către noi înălţimi.)
Multe societăţi interziseseră anumite tipuri de
muzică, în special în anii de formare a copiilor. Exista o cunoaştere mai extinsă
despre rolul pe care-l juca sunetul în toate aspectele umanităţii și despre
modul în care el putea declanșa probleme de sănătate și de echilibru. În acele
societăţi care practicau „interdicția muzicii”, o parte din educaţia generală a
individului includea pregătirea în artele muzicale.
În momentul apariţiei Imperiul Roman, multe dintre
aceste interdicții nu se mai practicau, cu excepţia unor societăţi şi tradiţii
ermetice. Este cunoscut faptul că unul dintre cei mai importanţi împăraţi ai
Romei, Iulius Caesar, a recunoscut influenţa sunetului asupra stării de bine a
oamenilor, într-o asemenea măsură încât, el a emis o ordonanţă pentru zgomot și
chiar a ordonat să se pună un strat de paie pe străzile oraşului pentru a reduce
nivelul zgomotelor.
Încă de pe vremea grecilor străvechi și a Imperiului
Roman, învăţăturile despre sunetele sacre și despre puterea Cuvântului s-au transmis
din generaţie în generaţie prin ceea ce noi numim astăzi, în mod generic, tradiţia bardică. Prin rapsozii greci,
barzii englezi, trubadurii francezi, grioții africani, scalzii norvegieni și
cântăreţii navajo, puterea de a învăţa pe alţii, de a vindeca și de a înălţa
conştiinţa prin sunet, muzică şi glas, s-a păstrat vie. Deși astăzi, majoritatea
oamenilor, fie nu sunt conştienţi, fie ignoră, pur şi simplu, semnificaţia și
preponderenţa sunetului în vieţile lor, cunoaşterea străveche este chiar mai
importantă într-o societate tehnologizată, în care suntem în mod constant
bombardaţi de zgomote de fond.
Sunetul este un
factor major care contribuie la starea prezentă a conştiinţei noastre.
Diferenţa dintre sunetele haotice din viața de zi cu zi şi utilizarea
concentrată a sunetului sacru este aceea că, cel din urmă produce armonie și nu
disonanţă. Când învăţăm să producem şi să direcţionăm sunetul sacru prin
centrii noştri energetici (chakrele) în corpul fizic, se produce echilibrul
care energizează întregul nostru sistem energetic. Apoi, noi avem un mai mare
acces la esenţa noastră adevărată şi la manifestările sale în circumstanțele
vieții noastre de zi cu zi. Căpătăm o stare de sănătate mai bună la toate nivelurile
și putem distruge calităţile şi tiparele negative, pe măsură ce acestea apar în
corpurile noastre fizice şi subtile. Le transformăm în forme pozitive. Începem
să dirijăm procesele alchimice ale vieţii – şi totul începe cu înţelegerea
principiilor sunetului sacru.
