Telefon: 0723 370 540

Dumnezeu - o istorie a revelaţiei sale  - Deepak Chopra

Dumnezeu - o istorie a revelaţiei sale - Deepak Chopra

26,00 RON 29,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
Deepak Chopra, a cărui impresionantă serie Iluminare include bestsellerul fenomenal Buddhaşilisus, oferă de această dată publicului cel mai puternic titlu al colecţiei: DUMNEZEU. Un frumos şi intens roman de învăţăminte, o Poveste a Revelaţiei, scris...
Cu TVA: 26,00 RON
Cod produs: carte

Deepak Chopra, a cărui impresionantă serie Iluminare include bestsellerul fenomenal Buddhaşilisus, oferă de această dată publicului cel mai puternic titlu al colecţiei: DUMNEZEU. Un frumos şi intens roman de învăţăminte, o Poveste a Revelaţiei, scrisă de cel mai ilustru maestru al filosofiei orientale, un preeminent factor de referinţă în domeniul spiritualităţii şi religiei.
   Un roman care ne revelă însăşi evoluţia naturii lui Dumnezeu - aici vor găsi adevărul şi iluminarea generaţiile următoare de căutători spirituali.
   Dumnezeu - o istorie a Revelaţiei- este cartea pe care au aşteptat-o milioanele de fani ai lui Deepak Chopra.

Editura: Paralela-45

Autor: Deepak Chopra          

Format:13x21 cm

Număr pagini: 304

Greutate: 235 gr.

Anul apariției: 2014

ISBN: 978-973-47-2039-2

Prolog ... 5
1. Iov: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!"
   (TIMPURI BIBLICE) ... 9
2. Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
   (470-399 Î.Hr.) ...  38
3. Sf. Pavel: " Eu sunt Lumina lumii"
   (4 Î.Hr.-64 d.Hr.) ... 71
4. Shankara: " Viaţa e vis."
   (700-750) ... 97
5. Rumi: " Urmează-mă în iubire!"
   (1207-1273) ... 128
6. Iuliana din Norwich: "Totul va fi bine!"
   (1342-1416) ... 157
7. Giordano Bruno: "Totul e lumină."
   (1548-1600) ... 184
8. Anne Hutchinson: "Duhul e absolut în orice credincios."
   (1591-1643) ... 210
9. Baal Shem Tov: "A trăi înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu."
   (1700-1760) ... 235
10. Rabindranath Tagore: "Eu sunt Taina fără de sfârşit."
   (1861-1941) ... 262

Epilog: "E cineva acolo?" ... 295

pag. 28-29


   "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău". La asta nu mai încape răspuns şi nici întrebare.
   Prieteni lui Iov erau zguduiţi, nu doar de mustrarea pe care o primiseră, dar şi de schimbarea lui Iov, care încetase să mai tremure. Trupul său încovoiat începuse sa se îndrepte. Pe obraji îi curgeau lacrimi şi, când o lacrimă îi căzu pe bubele supurânde, puroiul se transformă într-un lichid curat.
   încă în transă - căci era clar că acest tânăr, aproape cu nimic mai bun decât un sclav, era pătruns de duhul sfânt - Elihu începu să spună o poveste ciudată. Putea să vadă în lumea de dincolo şi-l văzu pe Dumnezeu azvârlindu-i în Iad pe îngerii care nu l-au ascultat. Potrivnicul său, pe numele lui Satana, vorbea numai rele şi, deci, avea o părere diferită despre oameni. El şoptea în urechea lui Dumnezeu despre păcatele şi faptele lor rele. Greşelile oamenilor erau atât de multe, că Potrivnicul începu să se laude că el era, de fapt, adevăratul stăpân al lumii.
   Dumnezeu îşi pierdu răbdarea şi spuse:
   - Du-te şi caută-l pe robul meu Iov. El este cinstit şi fără vină. Câtă vreme există unul ca el, tu nu vei domni.
   Satana zâmbi atoateştiutor.
   - Nimeni nu-ţi este absolut devotat, decât dacă nu este născut din femeie, spuse el.
   Apoi Satana zbură peste faţa pământului până îl găsi pe Iov şi simplul fapt de a-l fi zărit îi făcu acestuia câmpurile să se veştejească. Potrivnicul se întoarse în ceruri.
   - Lasă-mă să-l pun pe Iov la încercare, spuse el.
   Apoi fusese încheiată un fel de prinsoare. Dumnezeu îi dădu mână liberă Satanei de a-1 urgisi pe Iov cu orice nenorocire şi cu orice suferinţă, cu o singură excepţie. Moartea. Dumnezeu spuse:
   - Fiul omului o să blesteme ziua în care s-a născut, dar nu-l va blestema pe Dumnezeu.
   - Asta s-a abătut asupra ta, murmură Elihu. Suferinţele tale au fost o încercare, nu un semn de ticăloşie.
   în acel moment clipi de doua ori şi se uită în jur confuz. Duhul sfânt îl părăsi la fel de brusc pe cât venise. Iov nu spuse nimic, ci privi înainte. Acum respira normal şi, din uluiala care îl cuprinsese, părea că tocmai se trezise dintr-un vis. Cei trei prieteni se ridicară în picioare şi se împrăştiară, revoltaţi şi uluiţi. Pe cât de mult îl acuzaseră, adevărul era de neocolit. Cu toate cuvintele care ieşiseră din gura lui Iov, el nu-l blestemase niciodată pe Dumnezeu.
  -  Nu am păcătuit, murmură el, întorcându-şi privirea către Elihu. Doar am uitat.
   - Ce ai uitat? îl întrebă acesta, recunoscător că nu este luat la bătaie. Fiind din nou el însuşi, abia dacă mai ştia ce spusese.
   - Am uitat cel mai important lucru. Dumnezeu binecuvântează poporul său.
   Cuvintele erau greu de înţeles, căci Iov începuse să plângă incontrolabil. Tatăl său avusese încredere în Dumnezeu mai mult decât o făcuse el vreodată. Apoi, Iov ştia că cea mai mare putere a lui Satana nu era aceea de a face răul. Cea mai mare putere a lui era de a-i face pe fiii lui Dumnezeu să uite cine sunt.
   Apoi Iov se întoarse acasă, luându-l pe Elihu drept slujitorul său personal şi ceea ce fusese ruinat se transformă într-un miracol. Nevasta lui Iov îi născu şi mai mulţi fii şi fiice. Redeveni bogat, iar hambarul său era plin până la refuz. Totuşi, cu cât devenea mai bogat, cu atât era mai retras. Rareori mai ieşea din casă, iar când o făcea, purta un şal de rugăciune şi-şi ţinea privirea în pământ. Oamenii începură să-1 vadă ca pe un exemplu viu de morală: nu-1 pune niciodată la îndoială pe Dumnezeu, căci vei da socoteală. Alţii înţelegeau această morală în sens opus: păstrează-ţi credinţa în Dumnezeu şi El te va răsplăti cu glorie şi bogăţie.
   Ceea ce nimeni nu ghicise era că Iov devenise un căutător. Cândva crezuse în înţelepciunea transmisă de la Moise şi de la părinţi. Acum credea în totul şi în nimic. Dumnezeu îi închisese...


pag. 276-277


   Probabil la nimic. Poate că stătea la picioarele lui Rabi în tăcută adoraţie. Să-l întrebe nu ajuta la nimic. Suntem cu toţii mistere pentru noi înşine, iar atunci când începem să gândim, tragem cu urechea la mesajele trimise de dincolo.
   Acesta putea fi următorul rând, dar zbură din mintea lui Tagore înainte să-i poată da glas. O tânără frumoasă, îmbrăcată într-un sari azuriu tivit cu fir de aur, veni în fugă. Era nepoata lui, fiica unuia dintre fraţi, aşa că putea îndrăzni să-1 apuce de mână şi să-l tragă după ea.
   - Nu atât de repede, protestă el.
   Era o glumă, căci toată lumea se minuna cum la 50 de ani avea energia neobosită a unui băieţandru. îi opuse rezistenţă în joacă atunci când ea îl trase după ea peste pajişte. Spectacolul nu putea să înceapă fără el. Dansatorii erau azi copiii din sat. Se străduia constant să aibă un ansamblu tot mai bun.
   Mulţi erau daliţi, ceea ce era ironic. Tagore scrisese nenumărate poeme şi povestiri despre cei de neatins. Cititorii erau şocaţi de viaţa interioară a acestor fiinţe şi impresionaţi de luptele lor. Era un mod nou de a privi nişte oameni a căror umbră numai îi făcea înainte să se tragă înapoi. Cu banii de pe povestiri reuşise să susţină şcoala unde erau educaţi copiii daliţi. Probabil că era prima dată în istorie când banii proveneau din a-i iubi pe daliţi şi nu din a-i munci până la epuizare.
   în sală era gălăgie când intră el; se făcu linişte instantaneu. Părinţii care veniseră cu copiii lor le făcură semn să tacă. Urcă pe scenă. Avea o bucată de hârtie pe care o ţinea aproape de ochi. Orice întrunire se aştepta la câteva cuvinte din partea lui Rabindranath Tagore, fiind primite ca sfânta scriptură. Nu-l făcuse regele Angliei cavaler? Dar Sir Rabindranath trimisese înapoi distincţia ca formă de protest împotriva colonialismului.
   începu să recite lent, ştiind că pentru trei sferturi din publi¬cul său, care nu ştia să citească sau să-şi scrie numele, multe cuvinte vor fi dificile.
   Când floarea de lotus se deschise, n-am observat, plecând cu mâna goală.
   Doar din când în când mă mai scutur de vise pentru a mirosi un straniu parfum.
   Ce vine purtat de vântul din sud, o adiere vagă făcându-mă să mă frâng de alean,
   Precum respiraţia încinsă a verii dorindu-se sfârşită.
   Nu ştiam că e atât de aproape şi nici că îmi aparţine.
   Această dulceaţă absolută înflorind în profunzimile inimii mele.
   Din sală se auzi un murmur de recunoştinţă. Ce nu înţelegeau, oamenii simţeau. Câţiva începură să aplaude, cei suficient de sofisticaţi pentru a şti că poţi bate din palme la o poezie; practic, nu era scriptura. Gălăgioşi, copiii dădură buzna pe scenă în costumele lor, iar lăuta indiană şi tobele începură deja înainte ca Tagore să apuce să-şi ia locul în primul rând.
   Nepoata lui îl privi cu îngrijorare. El cunoştea foarte bine acea privire. Din 1905, de când murise tatăl lui, moartea îi adulmecase şi pe ceilalţi către care el se întorsese cu dragoste - nevasta lui, apoi doi dintre copii. O tragedie. Toată lumea o spunea şi îşi făcea griji pentru el. Dar era ceva din toate astea real? întrebarea străpunse carapacea durerii sale, iar seara când se ducea la culcare îşi închipuia uneori mirosul cărbunilor arşi. Presărând moarte din vârful degetelor sale, Dumnezeu gonea mai departe.
   Şi de aceea moartea răzbătea din atât de multe dintre povestirile cu daliţi ale lui Tagore. Oamenii lângă care crescuse, bogaţi şi buni, nu ştiau cum muriseră cei mai apropiaţi servitori ai lor, probabil ca nişte dobitoace, suferind în tăcere şi scâncind scurt înainte să închidă ochii. în familia Tagore, Kailash murise astfel, dar niciun alt bătrân pe care Rabi să-l fi iubit. Kailash fusese singura excepţie.

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun