Telefon: 0723 370 540

Educaţia Părinţilor - partea a treia ~ seria omul viitorului - cartea a cincea - Serghei Nikolaevici Lazarev

Educaţia Părinţilor - partea a treia ~ seria omul viitorului - cartea a cincea - Serghei Nikolaevici Lazarev

39,00 RON 40,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
 Tumoarea cancerigenă luptă activ pentru supravieţuire. Niciodată nu vom reuşi să o convingem că trebuie să se oprească, că dezvoltarea ei activă va ucide şi organismul, şi pe ea însăşi o dată cu organismul. În acelaşi fel, este puţin probabil ca noi...
Cu TVA: 39,00 RON
Cod produs: carte

 Tumoarea cancerigenă luptă activ pentru supravieţuire. Niciodată nu vom reuşi să o convingem că trebuie să se oprească, că dezvoltarea ei activă va ucide şi organismul, şi pe ea însăşi o dată cu organismul. În acelaşi fel, este puţin probabil ca noi să-i convingem pe cei care au proclamat păcatul drept virtute şi care se închină banului, sexului şi violenţei. Dar dacă, în inima noastră, reuşim să simţim iubirea şi aspiraţia spre Creator ca sens principal al vieţii, noi vom iniţia o direcţie care va opri dezvoltarea tumorii canceroase. La nivel de câmp, toţi suntem unitari. Aspiraţia spre iubire este mult mai puternică decât orice patologie. Oamenii care s-au deschis spre iubire au învins boli incredibil de grave; inclusiv boli canceroase. Pentru început nu trebuie să fie substituită iubirea cu sexul, cu banii, prosperitatea, cu îmbătarea de propria superioritate.


 

Editura: Stanpress

Autor: Serghei Nikolaevici Lazarev

Format:14,5x20,5 cm.

Număr pagini: 168

Greutate: 160 g.

Anul apariției: 2010

ISBN: 978-954-9481-38-9


pag. 27-28


   ...influenţă nefastă asupra copiilor. Acum suntem în anul 2009 şi despre acest lucru încep să vorbească şi psihologii.
   În copilărie se pun temeliile stereotipurilor comportamentale care vor funcţiona toată viaţa. La fiecare vârstă avem o anumită perioada de dezvoltare, pentru care se emite un pachet de energie. Iar dacă se sare peste acest timp, omul niciodată nu va asimila şi nu va crea funcţiile de bază. Niciun "Mowgli" nu s-a învăţat să vorbească - mă refer la copiii care s-a întâmplat să crească de la vârsta de sugari în lumea animală, iar ulterior au fost recuperaţi în mediul uman. Dacă copilul nu comunică de mic cu oameni din anturajul imediat, poate deveni retardat mintal, iar ulterior va fi imposibil să se compenseze această etapă. Şi nu este vorba numai despre copii - recent mi-a parvenit informaţia că creierul unui papagal corespunde nivelului de dezvoltare al unui copil de trei ani şi că, dacă nu comunicăm cu el, poate să înnebunească şi să moară. Comuniştii visau să instaleze toţi copiii în case de copii, neînţelegând că însăşi ideea casei de copii este în esenţă anormală. Educaţia nu poa¬te fi numai colectivă. Ca să se dezvolte, copilul trebuie să comunice permanent cu mama, cu un om apropiat. Prin iubire şi căldură sufletească decurge învăţătura de bază. Dragostea, sinceritatea, grija, sacrificiul, compasiunea - acestea sunt lucruri cu care copilul trebuie să se înveţe încă din copilăria timpurie, altfel nu va putea să-şi întemeieze o familie şi să-şi dezvolte gândirea socială.
   Înainte, fetiţele se jucau cu oale, cu farfurii de jucărie, cântau cântece de leagăn la culcare păpuşilor de cârpe - şi imensa energie neconsumată era investită în constituirea imaginii, a stereotipului de mamă, soţie, prietenă. Cu cât mai activ se implică copilul în viaţa socială prin şcoală, sport şi aşa mai departe, cu atât mai puţină energie îi rămâne pentru formarea concepţiei despre lume. Când fetiţele se joacă cu, din păcate, atât de celebrele păpuşi Barbie, la ele deprinderile şi modelul mamei, al soţiei, al gospodinei sunt retezate. Sacrificiul şi compasiunea sunt de prisos aici - păpuşa Barbie are nevoie de castele şi toalete frumoase. Ea e deja mare, îi trebuie maşină, are nevoie de ceea ce îi trebuie unui om mare. Această păpuşă este întruchiparea conceptului de sterilitate. Aceeaşi distrugere se constată şi în filmele cu desene animate. Mai mult decât atât - în ele, din cine ştie ce motiv, sentimentele înalte sunt distruse deliberat. Eroii filmelor de desene animate au nişte fizionomii respingătoare, rele. Ideea lor de bază nu este câtuşi de puţin compasiunea şi ajutorul reciproc, cultivate în literatura creştină. Peste tot se întâlneşte cultul puterii. Principala motivaţie a personajelor constă în a minţi, a reprima, a distruge. Îmi amintesc cum m-am întors recent dintr-o altă călătorie. La Şeremetevo, unde a aterizat avionul, în timp ce aşteptam maşina, am intrat într-un cafe-bar. În această cafenea, pe un ecran mare, rula un film de desene animate. Protagonistul era binecunoscut Shrek. După cât am înţeles, tocmai îşi declara înaltele sentimente în faţa prinţesei. La prima vedere, era o idilă, între ei se aprinseseră sentimente înălţătoare. Şi iată că, mână-n mână, cei doi pornesc pe o cărare prin pădure. Atunci, el vede o broască şi decide să facă o demonstraţie de curaj şi superioritate - o apucă şi o umflă ca pe un balon. Broasca crapă şi moare. Monstruleţul verde îi aruncă prinţesei o privire plină de mândrie, iar ea, în loc de compasiune, face următorul lucru. Prinde un şarpe ascuns în iarbă şi, la rândul ei, îl umflă ca pe un balon, numai că foarte lent; apoi îl răsuceşte de câteva ori şi îi dă drumul în cer. În continuare, personajul principal îi dă un pumn în faţă cu toată puterea însoţitoarei sale. Uite-aşa, ca să-i facă cunoscut statutul. În final, ei se îndepărtează tot aşa idilic pe potecuţa din pădure. Dragostea, credinţa, compasiunea, înţelegerea, unitatea lipsesc cu desăvârşire. Sentimente josnice, comportamentul ordinar - într-un cuvânt, exemplificarea statutului dominant de mascul sau de femelă. Aceasta deja nu mai este nici pe departe păgânism, ci comportament pur animalic. Sexul şi violenţa de divertisment pentru adulţi s-au transferat în basme şi în filmele de desene animate pentru copii. Pentru adulţi, această tendinţă e dăunătoare, iar pentru copii este ucigătoare. Rezultatele, cred, le vom vedea curând pe scară planetară.
   "Straniu, mă gândesc, mulţi oameni se cred credincioşi, dar puţini ştiu în ce constă esenţa rugăciunii". Cei mai mulţi cred în Dumnezeu atâta timp cât aceasta nu le afectează interesele. Rostul credinţei aces¬tora este în întregime realizarea dorinţelor proprii şi îndeplinirea...


pag. 129-130



   Întotdeauna am avut un sentiment acut al pericolului. Tocmai asta m-a împins spre diagnosticare. Trebuia să văd cum zbor şi trebuia să ştiu care vor fi consecinţele. Atunci, acum circa douăzeci de ani, ocupându-mă cu probleme extrasenzoriale, acţionând asupra omului prin diferite tehnici magice - de exemplu, prin arderea problemelor lui figurate ca un desen pe hârtie, eu observam contrariat cum problemele pacienţilor alunecau din câmpul lor într-al meu. Atunci am înţeles că e periculos să tratezi pe cineva, că trebuie să ajut omul să se vindece singur. Şi, dacă n-ar fi fost sentimentul de pericol mortal după consul¬taţiile pe care le făceam, poate că dezvoltarea şi cunoştinţele mele n-ar fi avansat atât de mult.
   Pacienţii îmi străpungeau câmpul cel mai mult atunci când eram surmenat. Ţin minte cum într-un oraş trebuia să consult zece persoa¬ne. S-ar putea spune că e vorba despre o discuţie obişnuită, explicaţii despre cum şi când s-a dezis omul de iubire, de ce şi când s-a îmbolnăvit. Au mai venit încă trei sau patru persoane şi organizatorul a început să mă roage să-i primesc şi pe ei. Am zis "fie" şi am făcut consultaţiile. Dar la o oră-două după consultaţii a apărut senzaţia de vertij. După aceea, dureri puternice de stomac. Am făcut hemoragie gastro-intestinală. Omul se îmbolnăveşte atunci când i se epuizează rezervele de viitor. După consultaţie, mulţi pacienţi se schimbau şi îşi refăceau stocul. Indolenţii, cei care nu voiau să se schimbe, încercau să sugă sănătate de la mine, să capete de la mine o porţie de viitor. Ei nu ştiau că asta se va reflecta foarte rău şi asupra lor, şi asupra sănătăţii mele. Şi s-a reflectat.
   În ultimii doi ani, practic am sistat consultaţiile. Dar, probabil, problemele acumulate au început să apară sub formă de probleme de sănătate. Îmi amintesc întâlnirea cu o altă clarvăzătoare, în Israel.
   - Mă doare ficatul, i-am spus.
   Ea a dat din cap a negare:
   - Nu, sunt rinichii - şi mi-a dat nişte bobiţe negre. N-o să mai poţi să-ţi vindeci rinichii, dar ia-le înainte de masă şi o să te simţi mai bine. Un cunoscut mi-a explicat mai târziu sensul celor întâmplate. Ficatul este un organ universal. Dacă rinichii funcţionează defectuos, atunci el începe să-i susţină, îndeplinind funcţia lor. De aceea e posibil să nu stai bine cu rinichii, şi să te doară ficatul - de suprasolicitare. Fiindcă organismul este un sistem.
   Înainte, medicii considerau că hipertensiunea reflectă afecţiuni ale inimii. Mai târziu s-a clarificat că printre cauze pot fi problemele cu vasele sanguine sau cu rinichii. Când rinichii funcţionează defectuos, sângele nu se purifică şi omul poate muri. Atunci, pentru a îmbunătăţi calitatea purificării, în rinichi se produce constricţia canalelor care filtrează sângele. Iar inima, care îl pompează, trebuie să mărească presiunea, ca să poată circula sângele cu aceeaşi viteză.
   - Tu scrii în cărţile tale, mi-a spus un cunoscut, că, atunci când omul nu poate accepta ceea ce s-a întâmplat în trecut, în subconştient se luptă cu acel ceva. Energia vitală a omului scade. Şi, dacă rje luăm după medicina orientală, energia vitală majoră este localizată în rinichi. Iar după aceea poate creşte tensiunea sau, datorită filtrării defectuoase a sângelui, acidul uric se poate depune în ţesuturi şi în articulaţii, iar de aici apar o serie de probleme.
   "Şi totuşi, totul e legat de viitor, m-am gândit. Dacă ne bazăm pe Biblie, păcatele majore sunt două. Primul păcat e păcatul diavolului. Este cultul valorilor spirituale, al aptitudinilor, deci trufia. Celălalt e gelozia. Acesta e păcatul Evei, deci cultul sexualităţii, al dorinţelor, în ştiinţă, ele sunt numite "instincte esenţiale". Dependenţa de instinctul de perpetuare a speciei se numeşte gelozie, sexualitate. Dependenţa de instinctul de autoconservare se numeşte trufie. S-ar părea că totul e simplu şi clar. De cum pierde comuniunea cu Dumnezeu, la om se iveşte cultul structurilor fine, spirituale şi atunci pentru el valoarea majoră nu mai este iubirea, ci conducerea, puterea, statutul, superioritatea asupra celorlalţi, voinţa, capacităţile. Treapta superioară a umanităţii, după care omul poate să se apropie de Dumnezeu şi să simtă comuniunea cu El, o reprezintă structurile cele mai fine ale viitorului. Totul în mintea mea era logic şi bine structurat. Da, dar cuplam sistemul, iar la mine nu funcţiona. Parcă s-ar fi izbit de un zid.


pag. 159-160


   ...a observat că pieptul lui e acoperit de cicatrici. A aflat că în tinereţe pictorul s-a îndrăgostit nebuneşte, după care au început problemele cu dragostea neîmpărtăşită. Durerea sufletească a fost atât de greu de suportat, încât pictorul, ca s-o transforme în suferinţă fizică, şi-a cres¬tat pieptul cu cuţitul. În loc de distanţare şi aspiraţie spre Dumnezeu, s-a petrecut procesul invers: o explozie puternică de neacceptare a ceea ce se întâmpla şi alunecarea în cultul conştiinţei, al aptitudinilor. Iar acesta este chiar un proces diabolic. Iată de ce Vrubel a pictat tablouri în care apar demoni. El încerca să-şi depăşească propriul demonism, înfăţişând diavolul suferind si înfrânt. Dar demonismul se învinse prin credinţă şi iubire. Dacă artistul nu le are în suflet, e condamnat. Mai departe, soarta lui Vrubel e cunoscută. Fiul lui s-a născut cu cheiloschizis - un semn al concentrării excesive asupra aptitudinilor, asupra viitorului, a trăit puţin şi a murit de infecţie pulmonară. Problemele cu plămânii indică trufia. Acesta este tot un cult al viitorului, al superiorităţii faţă de ceilalţi, este expresia sufletului muribund, de care omul a încetat să se mai îngrijească. Mai târziu Vrubel înnebuneşte şi orbeşte, apoi moare. Prin acest cerc au trecut milioane şi milioane de oameni. Prin acest cerc au trecut popoare şi state. Prin acest cerc trece omenirea de astăzi.
   Mă întorc cu gândul la un spectacol la care am fost recent la Casa de cultură a lucrătorilor feroviari din Moskova. Spectacolul se numea "Trio". Din câte am înţeles, piesa de teatru e scrisă pe baza unor evenimente reale. Jocul actorilor a fost bun şi spectacolul mi-a plăcut. Naraţiunea e următoarea. Celebrul compozitor Shumann trăieşte cu tânăra lui nevastă. Ea e o pianistă strălucită, dar îl iubeşte şi îl divinizează, de aceea se dedică familiei şi îi naşte cinci copii. Iar pe el îl chinuieşte vanitatea: îl invidiază pe Beethoven, pe Mozart, vrea să fie el primul. Pentru el, valorile majore sunt statutul, gloria şi celebritatea. Şi se pare că totul merge bine şi pe plan fizic, şi pe plan spiritual. Are tot ce poate visa un om. Doar cu sufletul are probleme: nu poate învinge în sine sentimentul de invidie.
   Şi atunci începe ajutorul de sus. Apare boala: i se "usucă" mâna şi nu mai poate să cânte. Dar poate lucra şi poate câştiga bani ca profesor. Însă el nu poate depăşi pierderea şi, la sentimentul de invidie, se adaugă regretul înnebunitor de puternic de a nu mai putea extazia oamenii cu talentul său de interpret. Este un compozitor cunoscut, e profesor, ar trebui să fie fericit. Dar asta nu-i ajunge, el vrea totul şi nu poate depăşi în niciun fel sentimentul de inferioritate, de umilinţă. Atunci se declanşează a doua etapă de salvare a sufletului: e concediat, nu mai e nevoie de el. Aceasta devine pentru el o adevărată tragedie. Şi atunci se cuplează a treia etapă de salvare. Este căutat de tânărul compozitor Brahms, în speranţa unui sprijin Din păcate pentru Schumann, el se dovedeşte a fi foarte talentat. Soţia lui Shumann, care până atunci se închinase în fata talentului soţului ei, îşi mută privirea asupra tânărului compozitor. Între ei se naşte o idilă, iar viaţa marelui compozitor se destramă complet.
   Mai întâi, soarta i-a dat lui Schumann umilire fizică: mâna a început să i se atrofieze. Când n-a acceptat-o, s-a cuplat umilirea spirituală: şi-a pierdut slujba. Când n-a putut accepta nici asta, s-a cuplat mecanismul cel mai puternic de mântuire: umilirea sufletului. În acest caz, omul trebuie fie să creadă în Dumnezeu, fie să moară. Compozitorul nu poate să se întoarcă spre Dumnezeu, fiindcă pentru el sensul major al vieţii e talentul, statutul, celebritatea. El găseşte o altă cale de ieşire din această situaţie: trebuie să înnebunească. Simulează ne-bunia şi se internează într-un spital de psihiatrie. Un compozitor care şi-a pierdut minţile - asta sună misterios şi îi prezervă statutul de om talentat, aproape geniu. Dar compozitorul talentat, care a fost concediat şi care e înşelat de nevastă, este un nimic. E un om lipsit de orice punct de sprijin. Pentru omul necredincios, este sinonim cu moartea. Dar dacă a înnebunit şi rămâne în clinica de psihiatrie, atunci e cu îndreptăţie absolvit, asta nu-i umileşte statutul. Preferă să se prefacă nebun şi moare în spital, numai şi numai să nu se întoarcă acasă şi să simtă că e privat de tot.
   Fericirea sufletului, a spiritului şi a corpului acestui om s-a sfârşit. Acest lucru se întâmplă de obicei la bătrâneţe şi se consideră că e în cursul firesc al lucrurilor. Omul, pierzând punctul de sprijin asociat corpului, spiritului şi sufletului, începe să se gândească la Dumnezeu,...

Cuvânt Înainte ... 3

Paris ... 8

Drumul ... 24

Cele două feţe ale medaliei ... 37

Crimeea ... 49

Păcate, vicii, perversiuni, obiceiuri dăunătoare ... 99

Între cauză şi efect ... 142

Epilog ... 169

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun