Telefon: 0723 370 540

Matricea Creaţiei - geometria sacră în lumea planetelor - Richard Heath

Matricea Creaţiei - geometria sacră în lumea planetelor - Richard Heath

12,00 RON 15,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
 Nivelul de înţelegere al omenirii asupra numerelor era mai profund şi mai complex pe vremea când creaţia îşi avea rădăcinile în experienţa directă. Strămoşii şi-au codificat cunoaşterea secretă despre ceruri, în mitologie, muzică, monumente şi unită...
Cu TVA: 12,00 RON
Cod produs: carte

 Nivelul de înţelegere al omenirii asupra numerelor era mai profund şi mai complex pe vremea când creaţia îşi avea rădăcinile în experienţa directă. Strămoşii şi-au codificat cunoaşterea secretă despre ceruri, în mitologie, muzică, monumente şi unităţi de măsură sacre. Ei au înţeles că maturitatea lumii naturale este reprezentată de perfecţiunea proporţiei şi şi-au dat seama că spaţiul planetar – şi timpul însuşi – este o creaţie a numerelor.
   Raţiunea modernă favorizează cunoaşterea bazată exclusiv pe legile fizicii. Am uitat ceea ce ştiau, cândva, strămoşii noştri: că numerele şi proprietăţile lor creează formele lumii. Străvechile unităţi de măsură păstrează în ele secretele proporţiei şi alinierii cosmice, ascunse de unităţile zecimale arbitrare, ale modului de gândire matematică modern.
   Bazându-se pe cunoaşterea codificată în miturile şi monumentele străvechi, precum şi pe datele astronomice actuale, Richard Heath demonstrează că planetele din sistemul nostru solar formează, cu orbitele lor, structuri numerice interrelaţionate. Coeziunea acestor relaţii şi omniprezenţa anumitor numere sacre din cadrul lor formează o matrice a creaţiei, care furnizează dovezi numerice că sistemul nostru solar nu este o creaţie accidentală.

Editura: For You

Autor: Richard Heath

Format:14x20 cm.

Număr pagini: 176

Greutate: 160 g.

Anul apariției: 2012

ISBN: 978-973-701-80-6

Mulţumiri ... 5
Cuvânt înainte ... 7
Introducere ... 11

UNU - împărţirea cerului ... 16
DOI - Intrarea în lumea sinodică ... 31
TREI - Jupiter şi Luna Pământului ... 46
PATRU - Precum în Cer ... 59
CINCI - Crearea Tronului de Aur ... 70
ŞASE - O plasă pentru prinderea amanţilor ... 79
ŞAPTE - Măsura Pământului ... 88
OPT - Zeul Numărului ... 110
NOUĂ - Inima rotirii ... 125

Post scriptum la a doua ediţie ... 147
ANEXĂ - Constante fizice ... 154
Glosar ... 155
Bibliografie ... 161

pag. 23-24


   Manifestarea numerelor întregi, precum 28 şi 29, care corelează două cicluri majore observabile, le conferă acestora o identitate proprie. De exemplu, 28 înseamnă de patru ori şapte (4 x 7), iar 56 înseamnă de opt ori şapte (8 x 7). Pe Pământ avem o săptămână de 7 zile. Această identificare a numărului 7 armonizează cerurile şi Pământul. De obicei, calendarele pun în armonie anotimpurile, dar ele se pot concentra şi pe lunile lunare sau pot încerca să armonizeze ciclurile solare şi lunare. Adesea, calendarele antice includeau mersul pe boltă al planetelor Venus şi Jupiter, precum şi al stelei Sirius. Identitatea arhetipală a acestor obiecte şi-a avut rădăcinile într-un continuum care era, în esenţă, numeric şi celest. Dorinţa de a înţelege aceste identităţi, rezonante din punct de vedere numeric, în cadrul timpului, stă la baza concepţiilor antice despre univers.

   Rolul identităţii în creaţie

   Cosmos este un cuvânt folosit atât pentru o creaţie de o armonie perfectă, cât şi pentru principiul ordinii perfecte, despre care se crede că se află în spatele acestei armonii. Opusul ordinii perfecte este haosul sau dezordinea perfectă. Aceasta este resimţită în cea mai joasă formă de energie, căldura, dar este văzută şi ca precedând sau urmând ordinii. Pentru ca ordinea să se manifeste ca armonie, o entitate trebuie să transforme şi să organizeze energiile dispersate ale haosului. Asta include o triadă de factori: extremele cosmosului şi haosul, mediate de entităţi care există în lumea reală. Orice vietate din biosferă face ordine în haosul din mediul său. Procedând astfel, ea se recreează ca o specie de viaţă durabilă şi recurentă.
   Cea mai înaltă scală a identităţii, cunoscută nouă, este propria galaxie. în inima acesteia se află o masivă gaură neagră, care creează un câmp gravitaţional ordonator. în cadrul acesteia, materia primordială este suficient de structurată, pentru a înlesni crearea norilor de gaz şi de praf, din care se nasc stelele. Aceştia intră în colaps, atunci când sunt aspiraţi de radiaţia stelelor masive. Colapsul gravitaţional încinge acest material la temperaturi suficient de ridicate, pentru a transforma hidrogenul în heliu şi astfel ia naştere o nouă stea, care va arde miliarde de ani. în jurul unei asemenea stele poate exista o nebuloasă solară. Cu timpul, aceasta se diferenţiază în diverse tipuri de planete, datorită rezonanţei din cadrul acestui tot rotitor. Coliziunile haotice sunt transformate în corpuri care orbitează şi ale căror orbite pot fi stabile miliarde de ani.
   Un asemenea sistem planetar este alcătuit din identităţi care sunt: obiecte în spaţiu; relaţii în timp şi în număr. Ele au apărut din rezonanţa numerică, în cadrul sistemului solar timpuriu. Relaţiile lor numerice reprezintă fundaţia identităţii lor în lumea planetelor. Această identitate armonizează cosmosul şi haosul, la o scală dată, în ordinea cosmică.
   Arhetipul lumii planetare este reprezentat de faptul că Unul înseamnă multe obiecte şi că cele multe sunt corelate.

   Pământul şi biosfera sa

   Pământul, ca identitate, are două caracteristici importante. Mai întâi, atunci când ridicăm privirea, vedem mişcarea altor planete, ca efect combinat al mişcării acestora în jurul Soarelui şi al mişcării Pământului în jurul Soarelui. Doar Soarele şi Luna urmează o cale continuă spre înainte - o mişcare în sens contrar acelor de ceasornic, invers faţă de stele. Planetele, aşa cum sugerează etimologia greacă a cuvântului, "rătăcesc" prin cer, uneori părând merg înapoi pe boltă. Această mişcare retrogradă este rezultatul poziţiei noastre avantajoase pe Pământ.
   A doua caracteristică a Pământului, ca identitate, este biosfera sa extrem de structurată. Acest nou tip de identitate îl...

pag. 138-139


   Datorită rezonanţei, aceste depăşiri e ale lui Jupiter într-un an, înmulţite cu 4, sunt legatele 12 plus l/e lunaţii (12,368) dintr-un an solar. Acesta este un bun motiv pentru ca oamenii perioadei megalitice să-şi definească iardul megalitic de 2,72 picioare, o măsură căreia arheologii i se opun cu îndârjire, deoarece dovedeşte că oamenii perioadei megalitice aveau o cultură metrologică şi păstrau cu mare exactitate standardele de măsurare, în nordul şi vestul Europei şi nu numai. Aceasta nu se potriveşte însă cu o ştiinţă reticentă faţă de ideea măsurării monumentelor conform metrologiei.
   Construcţia monumentelor antice pare să fi fost condusă de nevoia de a găsi fapte cosmice cheie şi de a le reprezenta în arhitec-tură, folosind măsurătorile, geometria şi o anume amplasare. Omniprezenţa iardului megalitic în Britania şi crearea Triunghiului Lunaţiei, în special la Stonehenge, conduc la această concluzie (vezi figura 7.5).
   Relaţiile la care făceau aluzie oamenii perioadei megalitice sunt ascunse cu subtilitate în natura generală a timpului. Şi astăzi se aşteaptă ca Luna să aibă caracteristici orbitale independente de consideraţiile numerice, pentru că ea obţine energie din mareele terestre. însă în rezonanţa forţată de care am vorbit mai sus, orice asemenea energie în exces este preluată de Jupiter, pentru a menţine starea de rezonanţă. Astfel, puţin cunoscuta relaţie dintre Jupiter şi Lună poate corespunde cu ceva ce s-a întâmplat timpului însuşi: a devenit informaţie ocultă sau ascunsă. Ne vom întoarce mai târziu la acest aspect. între timp, trebuie să aducem în matricea planetară încă o planetă: Mercur.

   Mercur: mesagerul de aur al Soarelui

   în capitolul 4 am văzut că Jupiter este regele materiei întunecate din sistemul planetar, care este condus de relaţii orbitale numerice. Cum rămâne atunci cu Soarele şi, prin urmare, cu regatul materiei luminoase?
   Din perspectiva Pământului, planetele interioare din sistemul solar, Mercur şi Venus, par să fie luni ale Soarelui. Această percepţie ne permite să considerăm rolul lor de pe o altă poziţie faţă de cea a "locuitorilor" întunericului - planetele exterioare - şi a Lunii care trece între lumină şi întuneric în fiecare lună. Orbita lui Venus şi anul său sinodic aduc versiunea lui Fibonacci a Anului de Aur în matricea planetară. Tot Venus introduce şi arhetipul pur al vieţii, steaua cu cinci colţuri, pe care o trasează în zodiac în cinci sinoade. Dar Mercur este mai misterios şi mai extravagant.
   Calea orbitei lui Mercur a fost portretizată în cultura babiloniană în trăsăturile faciale ale "zeului intestin", Humbaba (figura 9.7.). Dintre toate planetele, orbita lui Mercur este cea mai apropiată de Soare, chiar dacă acesta pare să ţopăie peste tot în jurul Soarelui. Din acest motiv, Mercur este cuprins în caracterizarea zeu¬lui mayaş al focului. Conform descrierilor mayaşe, în acesta stă ascuns ceva asemănător unei matrice.
   Mayaşii îşi numeau zeul focului Hunab Ku, ceea ce înseamnă "casa de-o palmă", potrivit lui William Sullivan, şi se referă la mâna ridicată în sus, pentru a măsura unghiurile pe cer - simbol al preotului-astronom. Distanţa unghiulară de la Soare la Mercur este cam de o palmă sau de 10 grade, văzută de pe Pământ. Tot despre Mercur se spune şi că ar conţine o "casă a măsurării".
   Eforturile de a-l integra pe Mercur în matricea creaţiei, folosind majoritatea unităţilor, dau greş. însă nou descoperita unitate de 1,5 lunaţii, care arată că Soarele echilibrează acţiunea lui Jupiter şi Saturn, folosind Numărul de Aur, poate fi aplicată lui Mercur.
   Un sinod mercurian durează 115,88 de zile. Acesta este timpul dintre momentele succesive în care Mercur poate fi văzut dimineaţa sus, mult peste Soare. Acest fenomen aminteşte despre tufişul în flăcări, văzut de Moise în deşert. în asemenea condiţii de...


Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun