pag. 24-25
Îndreaptă-ţi atenţia spre interior. Asta înseamnă auto-descoperirea: o întoarcere la 180 de grade a atenţiei şi conştienţei noastre. Orice spaţiu se luminează dacă ne îndreptăm conştienţa asupra lui. Eu nu sunt împotriva lumii exterioare, însă prima de care trebuie să ne ocupăm este lumea interioară. Lumea exterioară este pe locul al doilea. Celui care are grijă de lumea interioară îi vine mult mai uşor să se ocupe de lumea exterioară.
Înţelepciune înseamnă să te cunoşti, iar cunoaşterea de sine este începutul oricărei alte cunoaşteri. Apoi lumina se va extinde în jur şi va cuprinde din ce în ce mai multe lucruri. Va veni un moment în care înţelepciunea ta va cuprinde totul. Vei şti că ai ajuns acasă atunci când vei simţi că nu lipseşte nimic. Atunci vei fi relaxat, destins, împlinit, mulţumit la un nivel profund; va fi o tăcere, dar una plină de cântece.
Patologia ambiţiei
Toate culturile şi religiile te condiţionează să ai o imagine negativă despre tine. Nimeni nu este iubit sau apreciat aşa cum este. Ţi se cere să-ţi demonstrezi valoarea: adu medalii de aur la sport, obţine succes, bani, putere, prestigiu, respectabilitate. Afirmă-te! Valoarea ta nu este intrinsecă; aşa ai fost învăţat. Valoarea ta trebuie confirmată.
Aşa s-a creat un antagonism profund al omului faţă de sine însuşi, un sentiment puternic înrădăcinat că "sunt inutil aşa cum sunt eu, dacă nu demonstrez contrariul". Foarte puţini oameni pot reuşi într-o lume atât de competitivă. Milioane de oameni sunt în competiţie. Câţi pot reuşi? Câţi pot deveni preşedinţi şi prim-miniştri? într-o ţară de milioane de oameni, doar unul va deveni preşedinte, dar în adâncul lor, cu toţii îşi doresc poziţia lui. Milioane de oameni vor avea sentimentul că nu merită acest statut. Câţi oameni pot deveni mari pictori? Şi totuşi, oricine poate picta ceva. Câţi oameni ajung mari poeţi precum Shakespeare, Milton, Shelley sau Rabindranath Tagore? Şi totuşi, orice om are ceva poetic în fiinţa sa lăuntrică; cu toţii putem oferi puţină poezie celor din jur. însă atunci când apare ambiţia, ambiţia în sine e antipoetică.
Ideea de succes te chinuie. Ideea de a reuşi este cea mai mare calamitate din istoria umanităţii. Succesul înseamnă că trebuie să fii în competiţie, să lupţi. Cu scrupule sau fără scrupule, nu contează. Odată ce atingi succesul, totul e în regulă. Succesul este esenţialul. Chiar dacă reuşeşti prin mijloace murdare, odată obţinut succesul, orice ai făcut este automat acceptat.
Succesul schimbă calitatea tuturor acţiunilor. Succesul transformă mijloacele rele în mijloace bune. Aşa că ră-mâne o singură întrebare: cum să reuşeşti, cum să ajungi în vârf? Fireşte, foarte puţini oameni ajung acolo. Dacă fiecare om încearcă să atingă Everestul, câţi oameni au loc pe vârful lui? Nu prea există spaţiu mult acolo; doar un om are loc să stea în vârf. Ceilalţi, milioanele de oameni care se chinuie să-l escaladeze, se vor considera nişte rataţi şi vor cădea în disperare. Vor avea sentimente negative despre ei înşişi.
Această educaţie este complet greşită. Este de-a drep-tul otrăvitoare, această aşa-zisă educaţie pe care ai primit-o. Şcolile, liceele, universităţile te otrăvesc. Te aduc în pragul disperării; acestea sunt locurile în care se fabrică iadul - dar în chip atât de frumos, încât nu realizezi ce ţi se întâmplă. Întreaga planetă a devenit un iad din cauza educaţiei nepotrivite. Orice educaţie construită pe ambiţie creează iadul pe pământ - iar până acum a reuşit foarte bine.
pag. 120-121
Fii fără cap. Meditează în faţa oglinzii de la baie. Uită-te adânc în ochi şi simte că priveşti din inimă. încet, centrul inimii va începe să funcţioneze. Şi când centrul inimii funcţionează, îţi vei schimba personalitatea, structura, tiparele, pentru că inima are un alt mod de exprimare.
Aşadar, în primul rând pierde-ţi capul. În al doilea rând, fii mai iubitor, întrucât iubirea vine doar din inimă. Fii mai iubitor. De aceea se spune că îndrăgostiţii şi-au pierdut capul. Oamenii spun despre ei că au înnebunit. Dacă nu ai înnebunit când eşti îndrăgostit, înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. Trebuie să-ţi pierzi capul. Când capul este la locul lui, neafectat şi funcţionează normal, iubirea nu poate exista, pentru că iubirea are nevoie de inimă, nu de cap. Iubirea este o funcţie a inimii.
Un om foarte raţional poate deveni stupid când se îndrăgosteşte şi e chiar capabil să-şi vadă propria stupiditate. Apoi îşi divizează viaţa în două. Inima devine zona tăcută şi intimă; când pleacă de acasă, iese şi din zona inimii. În lume trăieşte cu capul şi în iubire trăieşte cu inima. Este foarte greu să trăieşti în acest fel şi acesta este oricum un caz foarte rar.
Eram în casa unui prieten poliţist. Nevasta lui mi-a spus: "Aş vrea să-ţi spun o problemă. Mă poţi ajuta?"
Am întrebat: "Care e problema?"
Ea mi-a zis: "Soţul meu este prietenul tău. Pe mine mă iubeşte şi pe tine te respectă, aşa că m-ar ajuta dacă i-ai putea spune ceva".
Am întrebat-o: "Ce vrei să-i spun?"
Mi s-a confesat: "El e tot poliţist şi în pat. Nu a fost niciodată iubit, prieten sau soţ. El este poliţist 24 de ore pe zi".
Este greu să cobori de pe piedestal. Statutul te ţine într-o atitudine rigidă. Dacă eşti om de afaceri, rămâi om de afaceri şi în pat. Este greu să faci loc pentru doi oameni în tine şi nu este uşor să schimbi tiparul complet, imediat, oricând vrei, însă dacă iubeşti, trebuie să cobori din cap.
Aşadar, în această meditaţie, încearcă să fii tot mai iubitor. Nu doar cu soţia, cu copilul sau cu prietenii, ci cu viaţa însăşi. Iată de ce Mahavira şi Buddha au vorbit despre nonviolenţă; au făcut-o pentru a ajuta oamenii să fie mai iubitori faţă de viaţă.
Când Mahavira mergea pe jos, era atent să nu calce nici măcar o furnică. De ce? Nu pentru că era atât de preocupat de furnici, ci pentru că se muta de la centrul capului la cel al inimii. El îşi crea o atitudine mai iubitoare faţă de viaţa însăşi. Cu cât relaţiile tale, şi mă refer la toate relaţiile, sunt mai impregnate de iubire, cu atât centrul inimii va funcţiona mai mult. Vei vedea lumea cu alţi ochi, pentru că inima are felul ei de a privi lumea. Mintea nu poate privi niciodată lumea aşa, îi este imposibil. Mintea poate doar să analizeze. Inima sintetizează; mintea doar disecă şi divizează. Doar inima aduce unitatea.
Când priveşti prin inimă, tot universul apare unitar. Când priveşti prin minte, toată lumea devine atomică. Nu mai există unitate, există doar atomi. Inima oferă o experienţă unitară, integratoare, o sinteză ultimă a divinului. Dacă poţi privi prin inimă, universul este perceput ca fiind unic. Această unitate este Dumnezeu.
Din acest motiv nu reuşeşte ştiinţa să-l găsească pe Dumnezeu; este imposibil, deoarece metodele ştiinţifice nu pot atinge niciodată unitatea ultimă. Însăşi metoda ştiinţifică presupune raţiune, analiză, diviziune. Ştiinţa a ajuns la molecule, atomi, electroni. Oamenii de ştiinţă vor continua să le divizeze în particule şi mai mici, dar niciodată nu vor găsi unitatea organică a întregului. Întregul nu poate fi privit prin cap.
