Telefon: 0723 370 540

Nimic nu se Schimbă până când Tu nu te Schimbi • un ghid pentru autocompasiune şi puterea de a-ţi depăşi obişnuinţele - Mike Robbins

Nimic nu se Schimbă până când Tu nu te Schimbi • un ghid pentru autocompasiune şi puterea de a-ţi depăşi obişnuinţele - Mike Robbins

25,00 RON 28,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
 Această carte abordează unul dintre cele mai importante şi mai dificile aspecte ale vieţii: relaţia cu noi înşine. În cei 40 de ani de viaţă ai mei, dar în special în ultimii 13, de când sunt antrenor spiritual, speaker şi scriitor, am observat că n...
Cu TVA: 25,00 RON
Cod produs: carte

 Această carte abordează unul dintre cele mai importante şi mai dificile aspecte ale vieţii: relaţia cu noi înşine. În cei 40 de ani de viaţă ai mei, dar în special în ultimii 13, de când sunt antrenor spiritual, speaker şi scriitor, am observat că nu succesul, mai mare sau mai mic, şi nici circumstanţele cu care ne confruntăm în viaţă nu sunt importante, ci cea mai importantă relaţie umană pe care o avem este cea cu noi înşine. Din păcate, mulţi dintre noi nu au o relaţie interioară sănătoasă şi plină de încredere, iar în cultură noastră se pare că există o epidemie de autocritica, de îndoială de sine şi de convingere că valoarea noastră intrinsecă este determinată de ceea ce facem, de câţi bani avem, de cum arătăm sau de o serie întreagă de alţi factori externi. Nimic mai puţin adevărat! (Mike Robbins)

Editura: For You

Autor: Mike Robbins

Format:14x20 cm

Număr pagini: 246

Greutate: 220 gr.

Anul apariției: 2016

ISBN: 978-606-639-100-9

Introducere ... 11

Capitolul 1: Concentrează-te pe ceea ce contează cu adevărat ... 19
Capitolul 2: Nu uita că o zi proastă pentru orgoliu este o zi bună pentru suflet ... 26
Capitolul 3: Nimic nu se schimbă până când ta nu te schimbi ... 31
Capitolul 4: Nu uita: eşti valoros pentru simplul fapt că tu eşti tu ... 35
Capitolul 5: Fii îngăduitor cu tine ... 40
Capitolul 6: Cere ajutor ... 45
Capitolul 7: Să nu cazi în capcana comparaţiei ... 50
Capitolul 8: Important este să fii sincer, nu să ai mereu dreptate ... 55
Capitolul 9: Iubeşte-te, restul vine de la sine ... 60
Capitolul 10: Nu te lua prea în serios ... 67
Capitolul 11: Nu uita cât de puternic eşti ... 73
Capitolul 12: Nu trebuie decât să fii prezent ... 77
Capitolul 13: Dă-ţi voie să greşeşti ... 82
Capitolul 14: Cere ceea ce-ţi doreşti ... 86
Capitolul 15: Împacă-te cu trupul tău şi cu felul în care arăţi ... 91
Capitolul 16: Ai încredere în instinctul tău ... 97
Capitolul 17: Ţine minte: nu împrejurările contează, ci ceea ce eşti tu cu adevărat ... 102
Capitolul 18: Preţuieşte oamenii ... 107
Capitolul 19:Atenţie la sindromul impostorului! ... 113
Capitolul 20: Dă-ţi voie să plângi ... 118
Capitolul 21: Acţionează cu curaj, indiferent de rezultat ... 122
Capitolul 22: Acceptă neputinţa ... 126
Capitolul 23: Fii dispus să vorbeşti despre lucrurile dificile ... 130
Capitolul 24: Exersează recunoştinţa ... 135
Capitolul 25: Ai curajul să fii vulnerabil ... 140
Capitolul 26: Ai încredere în tine ... 145
Capitolul 27: Nu uita că tu însemni mult mai mult decât ceea ce faci ... 150
Capitolul 28: Ia viaţa aşa cum e ... 156
Capitolul 29: Vorbeşte despre adevărul tău (chiar dacă îţi tremură vocea) ... 160
Capitolul 30: Nu-ţi bate capul cu mărunţişurile ... 165
Capitolul 31: Lasă-te uimit cu uşurinţă ... 171
Capitolul 32: Lasă lucrurile să ţi se întâmple cu uşurinţă ... 175
Capitolul 33: Acceptă-te aşa cum eşti ... 179
Capitolul 34: Când e vorba de bani, fii realist şi fii indulgent cu tine ... 183
Capitolul 35: Renunţă la imperativul trebuie ... 190
Capitolul 36: Ai mare grijă de tine ... 193
Capitolul 37: Concentrează-te pe lucrurile care depind deţine ... 198
Capitolul 38: Învaţă să te ierţi ... 202
Capitolul 39: Lasă-ţi lumina să strălucească ... 206
Capitolul 40: Trăieşte ca şi cum ar urma să mori (pentru că până la urmă asta se întâmplă) ... 211

Anexă ... 217
Recomandări ... 220
Mulţumiri ... 223
Despre autor ... 228

Cred că ne umplem viaţa cu mult prea multe "chestii". Suntem mult prea ocupaţi, supraaglomeraţi şi obsedaţi de informaţie. Listele nesfârşite cu lucruri de făcut sunt mult prea lungi şi alergăm tot timpul pentru "a ţine pasul" sau pentru "a fi importanţi"; şi în tot acest timp ne stresăm la maximum. Chiar dacă mulţi dintre noi, inclusiv eu, ne plângem deseori că nu putem face nimic ca să îndreptăm lucrurile - din cauza vieţii pe care o ducem, a tehnologiei sau a responsabilităţilor, familiilor şi slujbelor noastre -, cei mai mulţi dintre noi avem un cuvânt de spus, chiar mai mult decât am vrea să recunoaştem, cu privire la programul pe care îl avem. Putem decide cât timp acordăm comunicării cu ajutorul mijloacelor electronice sau cu cât de multe "chestii" ne umplem viaţa de zi cu zi. Multe dintre acestea ne distrag atenţia de la ceea ce este important şi ne împiedică să simţim adevăratele emoţii - acesta fiind unul dintre principalele motive pentru care ne dorim să fim atât de ocupaţi şi de preocupaţi de tot felul de lucruri, altele decât cele importante.
   Să te concentrezi pe ceea ce este cu adevărat important poate fi uneori cam înfricoşător. Unii dintre cei mai importanţi oameni, unele dintre cele mai importante activităţi şi aspecte din viaţa noastră pot părea lipsite de importanţă pentru cei din jur şi pot avea - sau nu - de-a face cu carierele noastre sau cu grija pe care trebuie s-o avem faţă de familie. Poate că alţii nici nu le agreează, nici nu le înţeleg şi nici nu sunt de acord cu ele. Şi chiar dacă o fac, din păcate este mult mai uşor să ne uităm la televizor, să ne verificăm e-mailul, să facem curat în casă, să ne planificăm ziua, să navigam pe Internet şi doar să reacţionăm la ceea ce se întâmplă în jur, decât să ne implicăm activ în lucrurile pe care le preţuim cel mai mult.
   Se poate să nici nu ştim cu adevărat ce anume este cel mai important pentru noi; sau e posibil să existe în noi o luptă interioară despre ceea ce ar trebui să fie cel mai important.
   Cu atâtea convingeri, idei, aşteptări şi obiective contradictorii, în noi şi în jur, nu este tocmai uşor să ştim cu certitudine ce anume este cel mai important pentru noi. Şi chiar dacă am şti, ar trebui să fim extrem de puternici pentru a putea trăi tot timpul în acord cu ceea ce este cel mai important pentru noi. Fie că este vorba despre lipsa noastră de transparenţă sau de teama de a-i dezamăgi pe ceilalţi (ori de amândouă), concentrarea asupra a ceea ce este cu adevărat important pentru noi poate fi mult mai dificilă decât pare la prima vedere.
   Deşi toate aceste "motive" şi altele au o logică, faptul că nu ne îndreptăm atenţia spre ceea ce este cel mai important pentru noi are un impact real şi de cele mai multe ori negativ asupra vieţii noastre, a muncii şi asupra tuturor celor din jur. Sfârşim prin a duce o viaţă în totală neconcordanţă cu cine suntem cu adevărat, ceea ce conduce la stres, nemulţumire şi la oportunităţi şi experienţe ratate.
   Cum ar fi dacă am trăi concentraţi în permanenţă pe ceea ce are cu adevărat importanţă - nu pentru că apare un semnal de alarmă, o criză sau o schimbare majoră în viaţa noastră, ci pentru că decidem să facem asta într-un fel proactiv? Cum ar arăta viaţa noastră dacă am renunţa la parte din ceea ce ne distrage atenţia de la lucrurile cu adevărat importante - la grijile şi problemele, de cele mai multe ori neînsemnate, care ne distrag atenţia - şi ne-am concentra cu adevărat mai mult asupra oamenilor şi a lucrurilor care sunt cu adevărat importante pentru noi?
   Unul dintre cele mai profunde lucruri pe care mi le-a spus mama înainte să moară a fost acesta: "Aş vrea ca oamenii să ştie că nu trebuie să sufere din cauza asta." Pe măsură ce i se apropia sfârşitul, dorinţa mamei de a-şi împărtăşi înţelepciunea creştea, iar asta era extraordinar. Pentru că eram concentrat mai mult pe ceea ce era cu adevărat important şi mă preocupau mai puţin grijile mele, listele cu lucruri de făcut şi chiar parerile...

 Din păcate, atunci când ne înăbuşim adevăratele experienţe şi sentimente, ratăm nenumărate ocazii de a stabili legături adevărate şi sincere cu oamenii, de a primi ajutor şi de a împărtăşi iubire, înţelepciune şi compasiune. De asemenea, avem tendinţa de a ne concentra atât de mult pe propriile experienţe şi temeri despre percepţia pe care ar putea-o avea despre noi ceilalţi oameni, încât uităm că a vorbi despre încercările noastre poate fi o experienţă eliberatoare şi tămăduitoare pentru toţi cei implicaţi. Unii dintre cei cu care am vorbit despre pierderea sarcinii mi-au mulţumit şi, în unele cazuri, când am vorbit cu oameni care trecuseră prin aceeaşi experienţă, le-am apreciat înţelepciunea şi înţelegerea, dar mi-am dat seama şi că faptul că au vorbit cu mine despre asta i-a ajutat şi i-a tămăduit şi pe ei. M-am decis chiar să scriu ceva pe blog despre ceea ce ni se întâmplase şi să împărtăşesc această experienţă cu un grup mai mare de oameni, deşi iniţial eram uşor îngrijorat de cum avea să fie primit demersul meu. Răspunsul la postarea mea pe blog a fost extraordinar de pozitiv; mulţi oameni au răspuns spunându-şi propria poveste şi declarând că este extrem de important să vorbim despre astfel de lucruri, chiar dacă ne este greu. Atunci când o facem, ne dăm seama că nu trebuie să trecem singuri prin astfel de experienţe, pentru că întotdeauna ne aşteaptă mult mai mult sprijin decât ne putem imagina.
   Acelaşi lucru este valabil şi când astfel de experienţe dramatice sunt trăite de cei apropiaţi nouă. Uneori este complicat să vorbim cu ei despre ceea ce se întâmplă şi să-i ajutăm, din diferite motive: natura relaţiei pe care o avem cu ei, personalitatea lor sau felul de sprijin pe care îl vor sau de care au nevoie (şi pe care noi îl cunoaştem sau nu). însă motivul principal pentru care o facem sau nu suntem noi înşine, prin receptivitatea, compasiunea şi disponibilitatea noastră de a ne implica. Deşi ne dorim, evident, să le respectăm intimitatea în astfel de situaţii, facem mult prea adesea presupuneri greşite despre ceea ce i-ar ajuta sau evităm să ne implicăm pentru că nu ştim cum să facem faţă situaţiei (sau pentru că nu înţelegem starea prin care trec).
   Când eram în clasa a şaptea, a murit tatăl bunului meu prieten Brian. Nici măcar nu ştiu câţi ani avea - dar nu era bătrân, nu era bolnav, făcuse pur şi simplu un atac de cord şi murise într-o noapte. Pentru mine, care nu aveam decât 13 ani, gândul la moartea unui părinte era ceva extrem de trist, înfricoşător şi derutant. Deşi nu mă confruntam pentru prima dată cu moartea cuiva, era pentru prima oară când un prieten apropiat îşi pierdea unul dintre părinţi şi îmi era greu să înţeleg ce se întâmpla cu adevărat. Îmi părea rău pentru Brian şi pentru familia lui, dar sunt sigur că nici nu-mi puteam imagina prin ce trecea prietenul meu. M-a cuprins teama şi la gândul că părinţii mei ar putea muri; şi nu ştiam cum m-aş fi simţit într-un astfel de caz - deşi m-am străduit din răsputeri să nu mă gândesc la asta, pentru că, la vârsta aceea, gândul că mama sau tata ar putea muri era mai mult decât înspăimântător.
   Brian a lipsit o vreme de la şcoală, iar când s-a întors, nu ştiam cum să vorbesc cu el. Mă simţeam stânjenit în prezenţa lui pentru că mă gândeam că e supărat şi suferă din cauza morţii tatălui său. Aşa că, pentru că nu ştiam ce simte şi pentru că nu voiam să spun vreun lucru nepotrivit, de cele mai multe ori îl evitam. În puţinele dăţi în care am vorbit, am încercat să păstrez conversaţia într-o zonă neutră şi să vorbesc despre lucruri relativ pozitive şi superficiale, ca să nu-l necăjesc.
   Cam la o săptămână după ce s-a întors la şcoală, Brian m-a luat deoparte să stăm de vorbă. Mi-a spus:
   - Mike, de când tata nu mai e, nu mi-ai spus nimic referitor la moartea lui şi nici nu m-ai întrebat cum mă simt.
   - Ştii, Brian, i-am răspuns, îmi pare teribil de rău. Nu ştiam ce să spun.


Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun