Reîncarnarea – un studiu privind evoluţia umană • învierea corpului şi reîncarnarea sufletului – Theophile Pascal

Scurtă biografie a autorului ... 7
Prefaţa autorului ... 11

Capitolul I
   SUFLETUL SI CORPURILE ... 13

Capitolul II
   REÎNCARNAREA SI LEGEA MORALĂ ... 33

Capitolul III
   REÎNCARNAREA SI ŞTIINŢA ... 71

Capitolul IV
   REÎNCARNAREA SI CONSENSUL RELIGIOS ŞI FILOSOFIC AL VEACURILOR ... 111

Concluzii ... 208

   CAPITOLUL I

   SUFLETUL ŞI CORPURILE

   Intr-o carte care se ocupă de învierea corpurilor şi reîncarnările sufletului, un capitol trebuie dedicat elementelor fundamentale ale chestiunii.
   Vom da numele de suflet unei fiinţe abstracte, necunoscutului, acelui principiu nemanifestat care nu poate fi definit, fiindcă este mai presus de orice definiţie.
   El este Absolutul filosofilor occidentali, Parabrahm pentru hinduşi, Tao pentru străvechii înţelepţi din China, Cauza fără de cauză a toate câte au fost şi vor fi vreodată manifestate concret în timp şi în spaţiu.
   O firavă idee despre el ar putea fi obţinută prin comparaţie cu electricitatea, care, deşi este cauza mai multor fenomene (căldură, mişcare, acţiune chimică, lumină), nu este per se1 niciunul dintre aceste fenomene, nu suferă nicio modificare din existenţa lor şi le supravieţuieşte atunci când sistemul prin intermediul căruia ele se manifestă dispare.
   Nu trebuie să stabilim nicio diferenţă între acest Suflet, care poate fi numit Suflet universal, şi sufletul individual, care a fost adesea definit ca o rază, ca o particulă a Sufletului total, pentru că, în mod logic, cineva nu poate stabili părţi ale Absolutului; este o iluzie, o limitare din partea noastră, care ne arată sufletele în Suflet.
   Corpurile sunt „aspecte" ale Sufletului, rezultate ale activităţii lui — dacă, într-adevăr, se poate spune despre Infinit că este fie activ, fie pasiv; cuvintele dau greş atunci când încercăm să exprimăm Inexprimabilul. Aceste corpuri, sau, mai precis, formele variate asumate prin forţă-materie1, sunt aspecte ale sufletului, la fel cum lumina sau acţiunea chimică sunt aspecte ale electricităţii, pentru că nimeni nu poate presupune nimic în afara Fiinţei infinite, nici nu poate fi imaginat ceva care să nu fie o manifestare a întregului abstract.
   De asemenea, hai să definim Conştiinţa. Luată în mod absolut, ea este Fiinţa, Sufletul, Dumnezeu, cauza fără de cauză a tuturor stărilor pe care, în cazul fiinţelor, le numim stări de conştientă.
   Această stare de conştientă limitată poate definită ca aptitudinea unui „centru de viaţă" de a primi vibraţii de la mediul său. Atunci când, în cursul evoluţiei, o fiinţă este suficient de dezvoltată pentru a deveni conştientă de separarea dintre „eu" şi obiectul care îi trimite vibraţii, conştiinţa devine conştiinţă de sine. Această conştiinţă de sine constituie stadiul uman, el apare la animalele superioare, dar, pe măsură ce se coboară pe scara evoluţiei fiinţelor, dispare treptat în conştiinţă nonindividualizată.
   Intr-un cuvânt, Conştiinţa absolută este una, deşi, ca în exemplul de mai sus, ea este manifestată diferit, în funcţie de diferenţele dintre mijloacele care o exprimă în lumea concretă în care trăim.
   Sufletul, per se, nu se află la îndemâna fiinţelor care nu şi-au terminat pelerinajul evoluţiei. Pentru a-L cunoaşte, cineva trebuie să fi ajuns la Centrul de etern, la Logosul Nemanifestat. Până la acel punct, cineva poate doar, în măsura în care urcă, să-1 simtă în sine sau să-l recunoască prin intermediul logicii care îl percepe prin toate manifestările lui ca Mişcător universal de forme, drept cauză a tuturor lucrurilor, ca Unitatea care produce diversitatea prin intermediul mijloacelor diferite care-i servesc ca moduri de exprimare.

   ...caz, cum este cel tocmai menţionat, de modificare a scrierilor acestui Părinte al Bisericii?
   Alteori, un autor oferă două opinii contradictorii în privinţa aceluiaşi subiect. In Apologeticus pro Christianis a lui Tertulian, de exemplu, găsim următoarele:
   „Dacă puteţi găsi că este rezonabil să credeţi în transmigrarea sufletelor umane din corp în corp, de ce ar trebui să considerări că este incredibil ca un suflet să revină la substanţa pe care a locuit-o mai întâi? Căci aceasta este concepţia noastră despre o înviere: să fim din nou după moarte ce am fost mai înainte; fiindcă potrivit doctrinei pitagoreene aceste suflete nu sunt acum la fel cum au mai fost, pentru că ele nu pot fi ceea ce au fost, fără a înceta să fie ceea ce au fost... cred prin urmare că trebuie stabilită această doctrină a învierii; şi o propunem fiind mult mai în consonanţă cu raţiunea şi demnitatea firii umane să credem că omul va fi refăcut om, fiecare persoană fiind persoana care a fost, o fiinţă umană redevenind o fiinţă umană; cu alte cuvinte, faptul că sufletul va fi locuit de aceleaşi calităţi cu care a fost investit în fosta lui uniune, chiar dacă omul poate avea parte de unele modificări în forma lui... Lumina care ne părăseşte zilnic răsare apoi din nou, cu splendoarea ei originală, şi întunericul reuşeşte acelaşi lucru la rândul lui; stelele care lasă lumea reînvie; anotimpurile, când şi-au terminat cursul lor, îl reînnoiesc; fructele sunt consumate şi din nou pomul dă floare, iar ceea ce am semănat nu este însufleţit, în afară dacă nu moare, iar prin faptul că se destramă creşte şi dă rod. Astfel veţi vedea cum toate lucrurile sunt reînnoite prin stricăciune şi reformate de moarte... Atunci, cum ai putea să-ţi imaginezi că omul, stăpânul tuturor aceste lucruri care mor şi revin la viaţă, ar trebui să moară pentru totdeauna?"
   După o astfel de nobilă şi de clară profesiune de credinţă, ne putem întreba dacă a fost acelaşi om cel care, în De Anima, putea atât să respingă, cât şi să ridiculizeze fără milă ideea de renaştere şi să nege atât separarea sufletului de trup, cât şi influenţa celui dintâi asupra celui din urmă. Noi preferăm să credem că avem de-a face cu doi scriitori, ori de unul dintre acei falsificatori literari, nerăbdător să creeze o diversiune, fâcându-l în mod deliberat responsabil pe Tertulian de această contradicţie ciudată.
   Un alt motiv pentru dificultatea în derularea ghemului încâlcit al învăţăturilor religioase şi filosofice predominante în primele secole ale creştinismului este lipsa de precizie din limbajul scriitorilor, pierderea codului-cheie pentru vocabularul de specialitate folosit şi vălurile pe care scriitorii care aveau un anumit grad de iniţiere le aruncau în mod deliberat peste învăţăturile care ar puteau fi oferite maselor doar în termeni generali.
   Există un punct foarte important de luat în considerare, anume faptul că, în primele secole, în afara cercurilor de iniţiere, nu se impunea precizia pe care actuala predare a teozofiei o impune prezentării doctrinei reîncarnării; aceasta din urmă era confundată, în mintea oamenilor, cu doctrina pre-existenţei, care afirma că sufletul exista înainte de a intra în corpul prezent şi că va exista în alte corpuri după părăsirea acestuia. Această confuzie a continuat până în momentul de faţă, aşa că vom găsi şcoli de spiritism din Anglia şi din America, dar şi în alte ţări, care predau faptul că existenţa pe pământ a fost precedată şi va fi urmată de un număr mare de existenţe pe planuri invizibile.
   în realitate, aceasta este doctrina renaşterii, deşi nu este nimic precis în privinţa învăţăturii. Indiferent că sufletul are un singur corp fizic sau că are mai multe în succesiune, el se află totuşi în continuă evoluţie, deoarece trece în vehicule materiale, oricât de subtilă ar fi materia lor; prin urmare, diferenţa este nesemnificativă, cu excepţia cazului în care dorim să intrăm în detaliile procesului aferent, aşa cum a fost cazul în Occident, în primele secole ale creştinismului.

   Printre fiinţele capabile de memorie, trebuie făcută o distincţie între cele care nu au ajuns la stadiul conştiinţei de sine şi cele care au făcut acest lucru, pentru că memoria, corect numită astfel, ţine cont de un „eu". Acela care nu are un „eu" nu poate avea decât o memorie de care el nu este conştient1; atomul, de pildă, despre a cărui memorie vom vorbi mai târziu, cel care are doar un „eu" rudimentar „I" are doar o memorie rudimentară din punctul de vedere al apartenenţei ei de individ — la fel cum este şi cea pe care o au sufletele din regatele inferioare, ceea ce constituie instinctul; pentru că doar „eului" perfect îi aparţine o memorie individuală - memoriei umane şi celei a fiinţelor care au ajuns la stadiul de supraom. Această memorie poate fi definită ca fiind facultatea deţinută de un „centru de conştiinţă" individualizat, care reproduce în mod voluntar vibraţiile pe care le-a primit sau le-a generat.
   „Centrul de conştiinţă" este o formulare ce serveşte, deocamdată, ca instrument al unei raze individualizate a acelui principiu inefabil numit suflet. Dar prin prezenţa acestui suflet individual într-o formă, aceasta din urmă ar rămâne inactivă drept centru de conştiinţă — deşi activă în părţile ei componente — şi atunci nu ar putea, în mod conştient, să genereze sau să primească vibraţii în planul din care sufletul este momentan absent - le-ar putea doar transmite; de pildă, atunci când un om se află într-o meditaţie profundă, în creierul lui el nu este conştient de ceea ce are loc în plan fizic3.
   Vehiculele de conştiinţă sunt adesea numeroase într-o fiinţă si sunt proporţionale cu nivelul pe care aceasta din urmă l-a atins pe scara evoluţiei. Omul contemporan are patru corpuri: cel vizibil, cel astral, cel mintal si cel cauzal. Acestea nu sunt toate la fel de dezvoltate şi, prin urmare, nu la fel de conştiente, pentru că intensitatea şi claritatea conştiinţei depind de gradul de perfecţiune al vehiculelor ei, la fel cum frumuseţea luminii electrice depinde de perfecţiunea aparatului care o produce.
   Ego-ul - omul - este starea de conştientă care este chemată de suflet în corpul cauzal. Această stare de conştientă variază în putere cu dezvoltarea corpului care îi dă naştere. La început este slabă şi nesigură1, dar dobândeşte un anumit grad de intensitate abia atunci când primeşte, prin intermediul vehiculelor mental şi astral, vibraţiile simple şi intense ale corpului fizic. La rasele sălbatice, de exemplu, omul posedă o conştiinţă clară doar în starea lui de veghe, de îndată ce sufletul este ataşat la nivel de corp astral, externalizat prin somn, el trăieşte doar o stare de conştientă slabă în acest vehicul nedezvoltat. La rasele avansate, corpul lor astral fiind mult mai dezvoltat, apare starea de conştientă clară în timpul somnului. Pe măsură ce omul evoluează, starea de conştientă începe să funcţioneze corpurile mental şi astral, fără asistenţa vibraţiilor din partea vehiculelor inferioare, iar atunci când toate gradele3 materiei ce compun constituţia omului sunt astfel vitalizate, omul devine perfect; el cunoaşte Universul pentru că îl simte în el însuşi — el îl amplifică asemenea unui ecou, ca să spu¬nem aşa, şi dispune de toate puterile lui.
   La omul obişnuit, amintirea evenimentelor care au avut loc în starea lui de veghe poate fi recuperată printr-un efort special de voinţă, care pune în mişcare moleculele cerebrale care au fost anterior puse în vibraţie de aceste evenimente.
   Uneori voinţa, de una singură, este neputincioasă în a-şi aminti această vibraţie, pentru că atunci creierul este obosit, se află în unele condiţii nefavorabile sau pot fi motive de altă natură;...