Telefon: 0723 370 540

Roşu Stacojiu • povestiri taoiste din China antică - Stuart Wilde

Roşu Stacojiu • povestiri taoiste din China antică - Stuart Wilde

16,00 RON 19,26 RON
Disponibilitate: În Stoc
 O serie de opt povestiri taoiste magice şi inspiraționale.   Stuart Wilde (24 septembrie 1946 - 1 mai 2013) este binecunoscut pentru lucrările sale în domeniul metafizicii, auto-dezvoltării și spiritualității. “Roșu stacojiu" este ultima din cele do...
Cu TVA: 16,00 RON
Cod produs: carte

 O serie de opt povestiri taoiste magice şi inspiraționale.
   Stuart Wilde (24 septembrie 1946 - 1 mai 2013) este binecunoscut pentru lucrările sale în domeniul metafizicii, auto-dezvoltării și spiritualității. “Roșu stacojiu" este ultima din cele douăzeci de cărți ale sale.
   A studiat religii alternative și filosofia taoistă timp de cinci ani în Marea Britanie, până când a emigrat în Statele Unite la vârsta de treizeci și trei de ani. La puțin timp după aceasta, a început o carieră ca lector, iar în anii 90, se afla deja în turnee împreună cu Deepak Chopra, Dr. Wayne Dyer și Louise Hay.
   A fost supranumit “învățătorul învățătorilor" datorită influenței pe care a avut-o asupra altor scriitori și lectori din domeniu. Scrierile sale sunt apreciate pentru modul provocator ce naște vii controverse și pentru umorul lor tipic englezesc.

Editura: Atman

Autor: Stuart Wilde

Format: 13x20 cm.

Număr de pagini: 164

Greutate: 150 gr.

Anul apariției: 2013

ISBN: 978-606-93429-0-9

Cei treizeci şi trei de înţelepţi ai robelor stacojii ... 1
   o povestire despre tenacitate pe calea ta spirituală

Grădinarul cel misterios ... 19
   o povestire despre puterea tainică a tăcerii

Vindecătorul orb ... 39
   o povestire despre dăruirea de sine, abnegaţie si graţia nebănuită

Pietrele râului din Valea marmurei negre ... 53
   o poveste despre lumile paralele

Satul gâştei cu ciocul încrucişat ... 67
   o povestire despre rezolvarea conflictului fără violenţă

Cele trei fiice ale pescarului ... 77
   o poveste despre armonie ţi triumf asupra problemelor personale

Tigrul mascat ... 97
   o poveste despre curgerea firească a vieţii si acceptarea cursului acesteia pentru a reuşi să ne îndeplinim menirea

Un legământ sacru de iubire ... 113
   o povestire despre curaj si despre tainica legătură sacră a iubirii

pag. 10-11


   Aflase despre Tao şi despre natura eternă a lucrurilor. Ştia despre lumina celestă prezentă în toate lucrurile, care creşte şi scade odată cu trecerea anotimpurilor. Tânărul discipol cunoştea toate aceste lucruri.
   In anumite momente, el vizualiza căldura propriei inimi, măreţia ei, am putea spune. O privea ca pe o formă de căldură spirituală care îi încălzea tot trupul. Simţea că deţine controlul, indiferent de cât de vitrege ar fi fost condiţiile de afară. Nu se opunea aproape deloc. Stătea acolo nemişcat, adesea acoperit de zăpadă. Stătea acolo pentru că simţea că i-a fost scris în destin să stea acolo.
   După trei zile, murmurul care se auzea în depărtare precum şi ciocăniturile au încetat. Mănăstirea s-a cufundat în linişte. Solstiţiul de iarnă se terminase. Cei mai mulţi dintre discipoli sperau că acum bătrânul înţelept se va întoarce, însă au fost dezamăgiţi. Acesta nu a venit. Numărul discipolilor se micşora încet-încet, mulţi dintre ei renunţând pentru a se întoarce la casele lor.
   Lunile au trecut, iar iarna s-a transformat în primăvară, spre marea bucurie a discipolilor rămaşi să aştepte pe acel mic deal. Nemişcarea şi întunericul caracteristice iernii erau acum doar o amintire, iar sunetul renaşterii naturii îşi făcea simţită prezenţa pretutindeni. Discipolul bătrânului înţelept putea simţi toată această transformare, în vreme ce stătea pe scaunul său de lemn. El ştia cum spiritul viu al lui Tao dădea viaţă plantelor, în vreme ce acestea dădeau primii colţi şi creşteau. îşi imagina sunetul creşterii plantelor, şi astfel putu simţi acea regenerare şi în el însuşi. în inima sa, el putea să se expansioneze şi să atingă un copac, să îl îmbrăţişeze, fără a se ridica de pe scaun, deoarece în adâncul fiinţei sale, în esenţa lui, el era acel copac. Urmărea zborul păsărilor şi se minuna de felul graţios în care acestea se mişcau, când ele urcau sau coborau în zbor. Putea să simtă graţia totului; fiecare mişcare a lor; fiecare bătaie a aripilor. El simţea toate acestea în interiorul fiinţei sale. Era ca şi cum păsările zburau adânc în profunzimile sufletului lui.
   Astfel timpul a trecut şi a venit vara, fără vreun semn din partea bătrânului înţelept. Mai rămăseseră doar zece discipoli. Căldura verii era o adevărată binecuvântare; Când vremea s-a încălzit foarte tare, discipolul înţeleptului se folosi de puterea minţii sale pentru a se răcori, iar noaptea, când se făcea frig, el făcea acelaşi lucru pentru a se încălzi. El doar stătea şi contempla. Era una cu el însuşi şi cu toate fiinţele, şi împăcat cu toate acestea.
   Când vara s-a transformat în toamnă, el a privit cum frunzele copacilor încep să cadă. Uneori plângea de bucurie, când realiza la cât de multe renunţase doar pentru a fi acolo unde învăţătorul său îi spusese să fie. A plâns nu din cauza unui sentiment de pierdere, ci dintr-o...


pag. 68-69


   Vindecătorul era un om bine-făcut, puternic, cu o burtă imensă şi foarte dubios în comportament. Oferea ierburi şi poţiuni localnicilor şi în vreme ce remediile sale nu prea funcţionau, el era atât de înspăimântător încât sătenii de frică, se vindecau de la sine în cele din urmă. Acesta exercita un control puternic asupra sătenilor manipulându-i şi deseori după ce aceştia luau poţiunile sale, pretindeau că se simt mai bine, chiar dacă în realitate nu simţeau nici o diferenţă, doar pentru a nu-1 supăra pe acesta. Vindecătorul avea o influenţă ciudată asupra lor. Cu toate acestea, nu erau alţi vraci în acea regiune în acele timpuri, astfel că acest şarlatan era tot ce aveau.
   într-o bună zi, un bătrân intră în satul lor. Era un străin care venise să cumpere fire de mătase. Se aşeză lângă fântână şi bău puţină apă şi în timp ce se odihnea, sătenii îl întrebau tot felul de întrebări - întrebări de genul celor pe care cineva le-ar putea discuta cu un necunoscut ca să mai treacă timpul. Bătrânul spunea că locul său de baştină era într-o pădure în munţi şi că locuia lângă un lac. Mai spuse că acel lac era extraordinar de frumos si era cunoscut ca lacul lui Li.
   In timp ce oamenii schimbau politeţuri cu el, un căţel alb mergea spre el. Era plin de noroi şi mai mult gri decât alb. Avea un picior rănit astfel ca şchiopăta teribil de rău. Bătrânul văzu câinele si-1 chemă la el, la care câinele veni cu capul plecat, dând fericit din coadă.
   îl ridică şi îl ţinu în braţe. Cuprinse cu o mână lăbuţa rănită a câinelui şi în vreme ce făcea aceasta, scoase un sunet ciudat cu buzele, care dacă aţi fi ascultat cu atenţie suna ceva de genul 'cha-ka, cha-ka, cha-ka'. Câteva minute mai târziu, puse câinele jos şi acesta o zbughi ca din puşcă. Şchiopătatul îi dispăruse.
   Câţiva săteni văzură aceasta şi-l întrebară pe bătrân dacă acesta era un vindecător. Acesta răspunse că nu, doar că ştia câte ceva despre poţiuni, ierburi şi despre energia eternului Tao şi că ocazional, putea să ajute oameni şi animale când acestea nu se simţeau prea bine. în mai puţin de o oră, vestea vindecătorului care nu era vindecător şi care ajutase căţelul s-a împrăştiat în tot satul, foarte rapid. Fiecare cu rudele sale şi cu problemele şi diversele lor dureri, dintre care unele sufereau de multă vreme, veniră la fântână.
   Bătrânul cărase cu el un săculeţ din care administra remediile. Cu fiecare remediu, veneau şi instrucţiuni specifice despre echilibru şi dezechilibru şi despre spiritul feminin (tandreţea din toate lucrurile), despre care bătrânul spunea ca era responsabil de întreaga vindecare. Acesta refuză să accepte orice plată din partea celor pe care îi ajutase. Aceştia îi oferiră în schimb orez, dar bătrânul spuse că era prea mult de cărat şi că preferă să cumpere o cantitate mică si să o ia astfel pe aceasta cu el.
   Şarlatanul grăsan aflase şi el de activităţile străinului...


pag. 114-115


   ...o cunoştea ca „Doamna". Fusese măritată, dar soţul ei murise de tifos acum doisprezece ani, iar ea continua să ţină hanul fără el. Era o femeie corpolentă cu obrajii umflaţi, mâinile mari si cu mici vene albăstrui conturate incoerent pe nasul ei roşu. Dacă cineva ar fi văzut-o fără peruca pe care de altfel o purta permanent, ar fi observat că era aproape lipsită de podoabă capilară. Cu toate acestea se îmbrăca cu mătăsuri fine şi chiar dacă nu era educată în sensul strict al cuvântului, de-a lungul anilor învăţase să citească. Din când în când, călătorii îi dăruiau pergamente - uneori scrieri sacre, alteori cărţi despre astronomie sau filosofie. Astfel că, încetul cu încetul, de-a lungul anilor, ea prinse taina cititului. Ii plăcea să converseze cu drumeţii ce poposeau la hanul ei, fiind foarte interesată de cunoştinţele lor si de poveştile minunate pe care aceştia le aveau de spus despre ţinuturile îndepărtate pe unde călătoriră.
   Doamna era autoritară, dar avea o inimă caldă. Hanul era imaculat, spre deosebire de majoritatea locurilor în acele zile. Toate asternuturile erau schimbate în fiecare zi, holurile si coridoarele măturate si bine întreţinute, mesele lustruite, iar bolurile străluceau ca noi. Hanul era foarte diferit faţă de celelalte, foarte diferit. Călătorii deseori făceau lungi ocolişuri doar ca să se odihnească în paturi confortabile. Hanul avea însă şi o parte mai întunecată. O parte din clădire, cu intrare separată era folosită pe post de casă de plăceri, care de altfel funcţiona strună şi era păstrată şi ea într-o curăţenie desăvârşită. Doamna devenise chiar prosperă.
   Printre servitorii de la han, era şi o sărmană fată care era o rudă îndepărtată a Doamnei. Fata lucra în bucătărie, iar uneori servea şi la mese. Avea cincisprezece ani. Deoarece aceasta era rudă cu Doamna, îi era interzis să lucreze la casa de plăceri, dar, uneori ducea băuturi şi hrană bărbaţilor din acea parte a casei. Cu o astfel de ocazie, se găsi servind vin şi mâncare într-o cameră unui bărbat de viţă nobilă mai turmentat care o forţă să rămână acolo, în pofida rezistenţei acesteia. La auzul acestei fapte, Doamna se înfurie la culme. Nu putea tolera aşa ceva. Se năpusti sus, spre camera nobilului şi îi ceru imperativ să părăsească hanul. Era trecut bine de miezul nopţii şi ploua cu găleata, cu toate acestea, Doamna nu era dispusă la compromisuri. Ulterior, povestea se răspândi cum că Doamna l-ar fi aruncat pe nobil afară doar cu cămaşa de noapte pe el. Nu era tocmai aşa, cu toate acestea, el părăsi hanul cu o cizmă trasă şi cu una în mână, în ploaia torenţială, în toiul nopţii.
   Mai târziu, servitoarea dădu naştere unui băieţel. Era sănătos şi voinic şi—l numi Chu. Locuiau împreună la han - şi copilul şi mama sa. Viaţa era grea în acele vremuri pentru oamenii obişnuiţi, cu toate acestea Chu era norocos. Avea parte întotdeauna de căldură şi mâncare şi se bucura de compania cailor şi găinilor...

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun