Telefon: 0723 370 540

Secretul Succesului • de ce unii copii vor reuşi în viaţă, iar alţii vor eşua – Paul Tough

Secretul Succesului • de ce unii copii vor reuşi în viaţă, iar alţii vor eşua – Paul Tough

26,00 RON 29,90 RON
Disponibilitate: În Stoc
De ce copiii din familiile sărace au mai puţine şanse de succes decât cei provenind din clasa de mijloc? Ce se poate face pentru a îndrumă mai mulţi copii pe un drum ce le va aduce o viaţă împlinită personal şi profesional?Cei mai mulţi dintre ...
Cu TVA: 26,00 RON
Cod produs: carte

De ce copiii din familiile sărace au mai puţine şanse de succes decât cei provenind din clasa de mijloc? Ce se poate face pentru a îndrumă mai mulţi copii pe un drum ce le va aduce o viaţă împlinită personal şi profesional?
Cei mai mulţi dintre noi consideră că factorul esenţial în succesul unui copil este IQ-ul sau – acel tip de abilităţi cognitive ce pot fi măsurate în cadrul unor teste standardizate. Cercetări inovatoare din domeniile neuroştiinţei, economiei şi psihologiei arată că, de fapt, factorul cel mai important este un set de trăsături de caracter precum perseverenţă, curiozitatea, conştiinciozitatea, optimismul şi autocontrolul, ce sunt modelate nu doar de către familie, ci şi de către şcoală, iar dificultăţile în viaţă afectează nu doar fizic vieţile copiilor, ci şi dezvoltarea neurologică a creierelor acestora.
Cu ajutorul unor noi strategii, arată autorul, bazate pe dezvoltarea caracterului, chiar şi copiii crescuţi în cele mai vitrege condiţii vor ajunge să aibă realizări remarcabile în viaţă. O carte provocatoare, ce va schimbă modul în care gândim despre creşterea şi educarea copiilor.

Autor: Paul Tough
Editura: Litera
Greutate: 0.250 kg
Format: 13 x 20 cm
A apărut în: 2015
Nr. pagini: 320
ISBN: 978-606-741-898-9

Introducere ... 9

I. Cum să eşuezi (şi cum să eviţi asta) ... 29
II. Cum să formezi caracterul ... 97
III. Cum să gândeşti ... 169
IV. Cum să reuşeşti ... 221
V. Un drum mai bun ... 255

Mulţumiri ... 283
Note asupra surselor de documentare ... 287
Index ... 309

pag. 44-45


   ...(ştiinţa ce studiază modul în care hormonii interacţionează cu creierul) şi fiziologia stresului (ştiinţa ce studiază cum afectează stresul organismul uman). Deşi Anda şi Felitti nu au înţeles iniţial mecanismele biologice implicate în datele referitoare la EAC, în ultima decadă oamenii de ştiinţă au ajuns la un consens, şi anume: stresul este canalul-cheie prin care fiecare adversitate timpurie dăunează organismelor şi creierului aflate în curs de dezvoltare.
   Corpurile noastre reglează stresul folosind un sistem care se numeşte axa HPS. HPS înseamnă "hipotalamic-pituitar-suprarenal", iar această sintagmă greu de pronunţat descrie modalitatea prin care semnalele chimice se revarsă în creier şi în tot organismul, ca reacţie la situaţiile intense. Atunci când se iveşte un potenţial pericol, prima linie de apărare este hipotalamusul, regiunea cerebrală care controlează procesele biologice inconştiente, cum sunt reglarea temperaturii, foamea şi setea. Hipotalamusul secretă o substanţă chimică ce declanşează receptorii glandei pituitare; glanda pituitară eliberează hormonii semnalizatori care stimulează glandele adrenale (suprarenale), iar apoi glandele adrenale eliberează hormonii stresului denumiţi glucocorticoizi, aceştia din urmă punând în mişcare o armată de răspunsuri defensive specifice. Putem să recunoaştem unele dintre aceste răspunsuri la noi înşine, atunci când se produc: emoţii precum frica sau anxietatea şi reacţii fizice cum ar fi rata crescută a frecvenţei cardiace, piele umedă şi rece şi gura uscată. Dar multe efecte ale axei HPS sunt mai puţin observabile pentru noi, chiar şi atunci când noi înşine le experimentăm: neurotransmităţorii se activează, nivelul glucozei în sânge creşte, sistemul cardiovascular pompează sânge spre muşchi, iar proteinele inflamatorii galopează prin fluxul sangvin.
   În paginile pătrunzătoarei şi amuzantei sale cărţi Why Zebras Don't Get Ulcer De ce zebrele nu fac ulcer, neurosavantul Robert Sapolsky oferă următoarea explicaţie: sistemul nostru ide răspuns la stres, asemenea sistemului omolog prezent la toate mamiferele, a evoluat pentru a răspunde la stresul acut şi de scurtă durată. Sistemul funcţiona de minune pe vremea când oamenii hălăduiau prin savană şi fugeau din calea prădătorilor. Dar individului modern rar îi este dat să se confrunte cu atacurile leilor. În schimb, cea mai mare parte din stresul din zilele noastre provine din procesele de ordin mintal: din îngrijorările cu privire la tot felul de lucruri. Iar axa HPS nu este proiectată pentru acest tip de stres. Sapolsky notează că "noi activăm un sistem fiziologic care a evoluat cu scopul specific de a reacţiona la primejdiile fizice iminente şi îl ţinem «în priză» pe durata a luni de zile, îngrijorându-ne pentru credite ipotecare, relaţii şi promovări". Iar în ultimii 50 de ani, oamenii de ştiinţă au descoperit că acest fenomen nu numai că este cu totul ineficient, dar este şi extrem de distructiv. Supraîncărcarea axei HPS, mai ales în timpul prunciei şi al copilăriei, produce tot felul de efecte negative grave şi de lungă durată - de ordin fizic, psihologic şi neurologic.
   Totuşi, partea cea mai înşelătoare şi mai dificilă în acest proces este că, de fapt, nu stresul în sine ne dă peste cap, ci reacţia organismului nostru la stres. La începutul anilor '90, Bruce McEwen, neuroendocrinolog la Universitatea Rockefeller, propunea o teorie despre felul în care funcţionează tot acest mecanism, teorie care în prezent este larg acceptată în domeniu. După părerea lui McEwen, cel care produce uzura organismului este procesul de gestionare a stresului, pe care l-a denumit alostazie. Dacă mecanismele de gestionare a stresului sunt suprasolicitate, în cele din urmă ele vor ceda din cauza presiunii. McEwen a numit aceasta "proces gradual de încărcare alostatică" şi a afirmat că efectele lui distructive pot fi observate în tot organismul. De exemplu, stresul acut creşte tensiunea...


pag. 152-153


   Una este să ştii teoretic faptul că trebuie să-ţi îmbunătăţeşti perseverenţa, entuziasmul sau autocontrolul şi alta este să deţii efectiv instrumentele prin care să pui acest lucru în practică. Acesta este un alt mod de a privi diferenţa pe care o trasează Duckworth între motivaţie şi voinţă sau stăpânire de sine. La fel cum voinţa puternică nu este suficientă dacă un elev nu este motivat să reuşească, motivaţia, singură, se dovedeşte a fi insuficientă în lipsa perseverenţei deliberate pentru a atinge obiectivele. În prezent, Duckworth încearcă să ajute tinerii să-şi dezvolte aceste unelte voliţionale - un proiect ce reprezintă, în multe privinţe, o continuare a cercetării desfăşurate de ea împreună cu Walter Mischel prin care studiau strategiile folosite de copii pentru a rezista în faţa bezelei tentante - şi, în acest scop, într-o zi de toamnă, am participat la un seminar de dezvoltare profesională pe care l-a organizat pentru profesorii de la KIPP Infinity, pentru a le face cunoscută o anumită strategie practică metacognitivă testată de ea pe parcursul unui an şcolar având drept subiecţi elevi de clasa a cincea de acolo.
   Intervenţia, numită destul de neinspirat Contraste mentale cu intenţii de implementare sau MCII, a fost dezvoltată de psihologul Gabriele Oettingen de la Universitatea din New York şi de colegii acesteia. Oettingen a descoperit, prin cercetările sale, că oamenii au tendinţa să folosească trei strategii atunci când îşi stabilesc obiective şi că două dintre aceste strategii nu funcţionează foarte bine. Optimiştii au tendinţa să-şi facă iluzii, adică îşi imaginează viitorul pe care şi-ar dori să-l aibă (pentru un elev de gimnaziu, acest lucru ar putea fi reprezentat şi de luarea unui A la matematică în anul următor), şi vizualizează în detaliu toate lucrurile bune care ar veni odată cu acest lucru - laudele, propria satisfacţie, succesul viitor. Oettingen a descoperit că iluziile aduc cu sine un sentiment pozitiv - pot produce un val plăcut de dopamină -, dar nu au absolut nici o influenţă în atingerea efectivă a obiectivului.
   Pesimiştii au tendinţa de a folosi o strategie pe care Oettingen o numeşte stăruinţă, ce implică reflectarea la toate acele lucruri care ar sta în calea atingerii obiectivelor stabilite. Dacă prototipul elevului nostru de gimnaziu care-şi doreşte un A la matematică ar fi un tip stăruitor, s-ar putea să se gândească la faptul că nu-şi va termina niciodată tema şi că nu are unde să înveţe în linişte, ba, mai mult decât atât, mereu i se distrage atenţia la ore. Deloc surprin¬zător, stăruinţa nu are vreun efect în atingerea obiectivului. A treia metodă se numeşte contradicţie mentală şi combină elemente din celelalte două metode. Metoda presupune să te concentrezi pe un rezultat pozitiv, dar şi pe obstacolele pe care le-ai putea întâmpina pe parcurs. Dacă le faci pe amândouă concomitent, "se creează o asociere puternică între viitor şi realitate, care semnalează nevoia de a depăşi obstacolele pentru a obţine viitorul dorit", scriau Duckworth şi Oettingen într-o lucrare recentă. Potrivit lui Oettingen, următorul pas pentru un rezultat de succes este să creezi o serie de "intenţii de implementare" - planuri concrete sub forma unor afirmaţii de tipul dacă/atunci, care să conecteze obstacolele cu modalităţile prin care se pot depăşi, ca de pildă "Dacă mă distrage televizorul după şcoală, atunci voi aştepta până termin temele pentru a mă putea uita  la televizor". Oettingen a demonstrat eficienţa metodei MCII într-o serie de experimente: strategia i-a ajutat pe cei care ţineau cure de slăbire să mănânce mai multe fructe şi legume, elevii din primul an de liceu s-au pregătit cu mai multă conştiinciozitate pentru testele SAT, pacienţii   cu dureri cronice de spate au căpătat mai multă mobilitate.


pag. 278-279


   ...extraşcolari rezultatele nesatisfăcătoare ale copiilor cu venituri mici, dar când întocmesc lista acestor factori - am citit o mulţime de astfel de liste -, au tendinţa să-i aleagă pe aceia care nu au de-a face cu modul în care funcţionează familia. Dimpotrivă, identifică influenţe în mare măsură vagi, ca toxinele din mediu, insecuritatea alimentară, serviciile de sănătate şi locuinţele inadecvate şi discriminarea rasială. Toate acestea sunt reale şi importante. Dar ele nu reprezintă chiar cele mai mari obstacole în calea succesului academic pe care copiii săraci, mai ales cei foarte săraci, le înfruntă: o casă şi o comunitate care impun un nivel foarte ridicat de stres şi absenţa unei relaţii securizante cu cei care îi au în grijă, ce i-ar permite copilului să gestioneze acel stres.
   Prin urmare, atunci când căutăm cauzele originare ale rezultatelor nesatisfăcătoare, de ce oare avem tendinţa de a ne îndrepta atenţia spre vinovaţii greşiţi şi-i ignorăm pe aceia despre care ştiinţa ne informează că au cel mai mare aport negativ? Cred că din trei motive. Primul este acela că ştiinţa însăşi nu este bine cunoscută sau bine înţeleasă, şi nu este bine înţeleasă în parte pentru că e stufoasă şi greu de pătruns. De fiecare dată când ai nevoie să foloseşti sintagma hipotalamică-pituitară-suprarenală pentru a-ţi susţine punctul de vedere, ai încurcat-o.
   Al doilea, este de înţeles pentru aceia dintre noi care nu trăiesc în familii cu venituri mici să nu se simtă în largul lor vorbind despre disfuncţiile familiale din acele case. Este necuviincios să vorbeşti public într-o manieră critică despre practicile parentale ale altor oameni. Este cu atât mai necuviincios să vorbeşti despre părinţi care nu au avantajele materiale pe care le ai tu. Iar când persoana care face comentariile este albă, iar părinţii vizaţi sunt de culoare, nivelul general de nelinişte creşte. Aceasta este o discuţie care inevitabil scoate la suprafaţă probleme spinoase din politica şi mentalitatea americane.
   Ultimul se referă la faptul că noua ştiinţă a adversităţii reprezintă, în toată complexitatea sa, o adevărată provocare pentru unele convingeri politice foarte profunde atât de dreapta, cât şi de stânga. Liberalilor ştiinţa le spune că au dreptate conservatorii într-un aspect foarte important: caracterul contează. Nu există nici un instrument împotriva sărăciei care să le ofere tinerilor dezavantajaţi ceva mai valoros decât trăsăturile pozitive de caracter pe care Keitha Jones, Kewauna Lerma şi James Black le posedă într-o cantitate atât de mare: conştiinciozitate, perseverenţă, inventivitate, tenacitate şi optimism.
   Motivul pentru care discursul tipic al conservatorilor despre săraci păleşte este că de multe ori se opreşte chiar în acel punct: caracterul contează... şi asta-i tot. Societatea nu poate face prea multe până ce oamenii săraci nu se perfecţionează şi nu-şi modelează un caracter mai bun. Între timp, noi, ceilalţi, suntem scăpaţi din încurcătură. Putem să le ţinem predici săracilor şi să-i pedepsim dacă nu se comportă cum le spunem noi, dar aici se opreşte responsabilitatea noastră.
   Dar, de fapt, această ştiinţă sugerează o realitate diferită. Relevă faptul că trăsăturile pozitive de caracter care contează foarte mult pentru succesul tinerilor nu sunt native; ele nu apar ca prin farmec în persoana noastră, ca o consecinţă a hazardului sau a unor gene bune. Şi nu sunt o opţiune pur şi simplu. Au rădăcini în chimia cerebrală şi sunt modelate prin metode măsurabile şi predictibile de către mediul în care cresc copiii. Ceea ce înseamnă că restul celorlalţi dintre noi - societatea ca întreg - pot avea o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării copiilor. În prezent ştim multe despre ce fel de intervenţii le vor fi de ajutor copiilor pentru a-şi dezvolta acele puncte tari şi aptitudini, începând de la naştere şi parcurgând tot drumul până la colegiu. Părinţii sunt un vehicul excelent pentru acele intervenţii, dar nu singurul. Ajutorul în acest proces de transformare provine de regulă...

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun