Splendoarea Ascunsă • descoperind frumuseţea interioară – Osho
Cartea este un pelerinaj în căutarea a ceea ce adesea, fiecare dintre noi, am simţit în anumite momente ale vieţii că ne lipseste, pentru a fi compleţi. Este vorba de ceea ce Osho numeste Spendoarea ascunsă.În acest volum Osho, prin răspunsurile iluminatoare la întrebări pertinente şi autentice, ne îndeamnă să ne desfăşurăm întreaga viaţă şi căutare spirituală cu inocenţă copilărească, cu curaj, cu bucurie şi umor… stări de a fi pe care Osho le descrie ca fiind „splendoarea ascunsă” din fiecare. Osho este un nonconformist declarat. Viaţa sa s-a desfăşurat pur, ca a unui copil, fără vreun crez special, fără a urma vreo doctrină. A dus o viaţă ca o flacără luminoasă; nu s-a conformat nici unei „valori” declarate de societate şi nici unei religii uscate şi perimate. Nu i-a fost frică de consecinţe şi şi-a trăit viaţa fără teamă de pericole, scufundându-se adânc în râuri periculoase ca şi în cele mai întunecate abisuri. Acum si aici el ne îndeamnă şi pe noi să intrăm în Necunoscut, să ne descoperim frumuseţea interioară şi să ne trăim viaţa pe „muchie de cuţit”, la potenţialul nostru maxim. În Splendoarea Ascunsă întrezărim un Osho care îi poate surprinde, întrucâtva, pe unii dintre noi: vulnerabil într-un fel omenesc, dezamăgit de cei spre care şi-a revărsat iubirea fără rezerve de-a lungul anilor, trădat în optimismul lui de superficialitatea acestei lumi şi de rătăcirile constante ale oamenilor. Un Osho care mărturiseşte, într-unul dintre discursurile reunite în această carte: „Unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care le-am învăţat e să nu mă întristez când trădaţi, să nu mă simt mâhnit atunci când o luaţi pe drumuri greşite – de fapt, nici măcar să nu mă aştept de la voi să vă încredeţi în mine. (…) Iisus a fost trădat doar o dată, de către un discipol. Eu am fost trădat continuu de-a lungul multor ani, aproape atâtor ani câţi a trăit Iisus pe pământ – treizeci şi trei de ani. Atâţia oameni în care am avut încredere totală m-au trădat cu atâta uşurinţă. A existat o vreme când erau gata să moară pentru mine şi apoi un lucru mărunt… dacă nu le-am împlinit aşteptările, pe care nu m-am învoit niciodată să le împlinesc, iubirea lor s-a transfomat într-o mare ură. Acelaşi om care era gata să moară pentru mine e gata să mă omoare.”
Editura: Mix
Titlu original: The Hidden Splendor: Discovering Your Inner Beauty
Traducător: Carmen Ştefania Neacşu
Greutate: 0.440 kg
Format: 13x20cm
Nr. pagini: 464
ISBN: 978-606-8460-10-9
Anul apariției: 2013
Nota editorului ... 7
Nota traducătorului ... 8
1. încrederea e podul dintre tine şi existenţă ... 9
2. Fii indiferent faţă de minte ... 27
3. Nu face din viaţă un joc de întrebări şi răspunsuri ... 43
4. Cine te împiedică? Dansează şi tu! ... 65
5. Momentul acesta este mai mult decât suficient ... 85
6. Numai proştii aleg să fie cineva ... 105
7. Pregătirea pentru ultimul război mondial ... 119
8. Gustul fiinţei tale ... 135
9. Politica papală: superstiţie organizată ... 149
10. Iluminarea nu e o experienţă ... 165
11. O Arcă a lui Noe la nivel de conştiinţă ... 181
12. Viaţa însăşi e un miracol ... 201
13. Adevărul nu e divizibil ... 217
14. Nu mai e timp pentru instrumente ... 234
15. Acesta este ultimul dans ... 251
16. Iubirea e întotdeauna un împărat ... 267
17. Privirea detaşată: darul tău către tine însuţi ... 283
18. înăuntrul tău e ascuns Dumnezeu ... 301
19. Când ai ajuns la maximum, dispari ... 315
20. Dorul tău e sămânţa ... 331
21. Cel mai mare inadaptat din lume ... 345
22. Ce vrei mai mult? ... 363
23. Iubirea: nu o relaţie, ci o stare existenţială ... 379
24. Tot ceea ce facem e un obstacol ... 395
25. Privitorul e întotdeauna în acum ... 409
26. Scopul vieţii e viaţa însăşi ... 425
27. Armonia e realitatea ta ... 443
Despre autor ... 457
pag. 22-23
Osho,
Ai putea spune câte ceva despre diferenţa la nivel de calitate a tăcerii dintre a mă dizolva împreună cu tine, a mă dizolva în uniunea cu iubita mea şi a mă dizolva singur?
Cea mai uşoară e dizolvarea în uniunea cu iubita ta fiindcă e foarte superficială şi foarte efemeră. E o dizolvare în cea mai mare parte fizică. Mintea îşi vede mai departe de pălăvrăgeală înăuntrul tău, iar fiinţa rămâne neimplicată în ceea ce se petrece. O dizolvare periferică, aşa ai putea-o numi.
Să te dizolvi împreună cu maestrul e mai dificil, deoarece nu e o dizolvare între două periferii, ci între două centre. E dizolvarea a două conştiinţe. E dizolvarea a două suflete într-un tot organic. Egoul trebuie abandonat total. Mintea trebuie să devină cu desăvârşire tăcută. Iar dizolvarea aceasta nu este una de moment.
Odată ce te-ai dizolvat împreună cu maestrul, te-ai dizolvat. Nu mai există cale de întoarcere.
Iar a treia este dizolvarea de unul singur. Aceasta este cea mai dificilă - aproape imposibilă. Fiindcă atunci când te dizolvi singur, nu ai nici măcar o justificare. Când te dizolvi împreună cu iubita ta, există o justificare - o iubeşti. Iar dizolvarea are nevoie de prezenţa celuilalt. Să te dizolvi împreună cu maestrul e greu, dar nu imposibil; celălalt încă e acolo, iar tu te dizolvi împreună cu conştiinţa lui.
Dar singur, în ce te vei dizolva? Spun că e cel mai greu - sau poate imposibil. Nu există decât o posibilitate şi anume să ştii cum să te dizolvi împreună cu maestrul tău, fiindcă atunci tu şi conştiinţa maestrului deveniţi unul. Atunci eşti singur. Nu poţi spune: "Suntem doi." Nu există "eu", nu există "tu".
Dacă prin "singur" te referi la starea aceasta de unitate, atunci dizolvarea e posibilă. Dizolvarea va fi atunci împreună cu existenţa însăşi.
însă trebuie să începi prin a învăţa să te dizolvi împreună cu persoana iubită. Trebuie să înveţi întotdeauna pornind de la ce e mai uşor. Dacă vrei să înveţi să înoţi, înoată într-o apă de mică adâncime.Nu sări imediat în ocean.
Când eşti capabil să te dizolvi în iubire împreună cu persoana iubită, atunci devine posibil pentru tine să te dizolvi împreună cu maestrul, în încredere deplină. încrederea e calitatea mai înaltă a iubirii.
Iar dacă devii capabil să te dizolvi împreună cu maestrul, atunci maestrul devine o poartă către întreaga existenţă. Atunci poţi încerca să te dizolvi singur.
însă nici atunci nu te dizolvi singur; doar ai impresia că te dizolvi singur. Te dizolvi în univers. Deoarece existenţa nu e prezentă în chip de celălalt - de persoană iubită sau de maestru - ţi se pare că eşti singur. Dar nu eşti niciodată singur. Existenţa te înconjoară din toate părţile. Eşti aproape ca un peşte în ocean. Oceanul e invizibil, dar poţi să încerci să înţelegi: în fiecare clipă respiri existenţa, o inspiri şi o expiri. Fiecare celulă a corpului tău respiră existenţa, inspirând-o şi expirând-o. Fiecare por al corpului tău inspiră şi expiră.
Mănânci, iar mâncarea te hrăneşte; fără ea ai muri. în mâncarea ta sunt razele de soare, razele de lună, stelele îndepărtate şi efectul lor, pământul. în tot ceea ce alcătuieşte un fruct, în tot ceea ce mănânci, mănânci existenţa. Respiri existenţa.
Nu eşti singur. Din cauză că toate acestea nu sunt vizibile, poţi avea impresia că eşti singur.
Iar odată ce ai cunoscut bucuria de a te dizolva în maestru, de a-ţi dizolva inima laolaltă cu a lui, centrul laolaltă cu al său, atunci acest al treilea pas e de asemenea posibil, chiar dacă eu îl numesc imposibil.
Imposibilul poate deveni şi el posibil dacă mergi în direcţia potrivită - pas cu pas.
De aceea eu nu sunt împotriva iubirii dintre un bărbat şi o femeie. Vreau ca aceasta să fie cât mai profundă şi totală cu putinţă, pentru că ea te va pregăti pentru pasul al doilea, dizolvarea împreună cu maestrul.
pag. 223-224
Şi acesta este miracolul: că odată ce modul spontan de a trăi te-a condus la o viziune clară, la puritatea inteligenţei - a risipit tot întunericul sufletului şi a făcut ca totul să fie lumină în tine - atunci spontaneitatea însăşi devine angajament. Dar nu e un angajament impus din afară, ci e o creştere în interiorul tău. Experienţa ta e cea faţă de care simţi angajamentul, înţelegerea ta e cea faţă de care simţi angajamentul. Eşti devotat ochilor tăi, conştiinţei tale, inteligenţei tale, experienţei tale.
Angajamentul acesta are o frumuseţe şi o vitalitate.
El este spontaneitatea ajunsă la maturitate.
Spontaneitatea era ca un copil; angajamentul înseamnă maturitate, cristalizare. Tot aşa cum nimeni nu poate începe de la mijlocul vieţii sau de la sfârşitul vieţii - toată lumea trebuie să inceapă de la copilărie. Deşi orice copilărie va ajunge la bătrâneţe si orice naştere va ajunge la moarte... dar nimeni nu poate începe cu moartea. Iar când o viaţă a fost trăită cu bucurie şi dans şi iubire, apogeul său, moartea, nu va fi un fenomen întunecat. Nu va fi sfârşitul a ceva, ci un nou început, un nou început al unei spontaneităţi mai înalte, pe un plan superior.
însă religiile au păcălit umanitatea în moduri atât de viclene. Si dacă nu eşti foarte vigilent, e greu să înţelegi în ce moduri te-au amăgit. Spontaneitatea şi angajamentul reprezintă doi poli ai aceleiaşi energii, dar există un angajament - impus din afară, care n-a apărut ca o înflorire a spontaneităţii tale - care este fals: faptul că eşti creştin, că eşti hindus, că eşti musulman sau evreu reprezintă un angajament fals. El n-a crescut în tine, n-ai ajuns la el tu însuţi. Nu reprezintă o maturitate a conştiinţei tale, nu reprezintă o cristalizare a fiinţei tale, ci e ceva impus de deasupra de către alţii. Nu are rădăcini în tine. Din această cauză întreaga lume e plină de oameni religioşi, dar nu pare să existe nicio religiozitate nicăieri. Nu înfloresc niciun fel de valori religioase, ci tocmai dimpotrivă - umanitatea trăieşte la un nivel aproape subuman.
începeţi de la spontaneitate. Dar nicio tradiţie, nicio cultură, nicio civilizaţie nu vă va permite s-o faceţi, deoarece ei nu pot controla decât oameni morţi. Şi pot controla având angajamentul ca instrument.
Un om spontan e în afara oricărei înrobiri. Iar dacă omul spontan creşte, el ajunge la un angajament - dar acela va fi propriul său angajament faţă de existenţă, între el şi existenţă. Niciun alt intermediar, niciun preot, niciun papă, niciun imam, niciun shankaracharya nu va sta între el şi existenţa aceasta imens de frumoasă, viaţa aceasta măreaţă, divinitatea aceasta răspândită pe tot cuprinsul pământului.
Spontaneitatea lui îl va conduce la un angajament, dar angajamentul acela va veni ca urmare a libertăţii lui. Va avea rădăcini adânc înfipte în fiinţa lui. Nu va fi un creştin - poate fi un Iisus Christos. Nu va fi un budist - poate fi un Gautama Buddha. Nu va fi un hindus, dar poate fi un Krishna; nu va fi un jainist, dar poate fi un Mahavira.
Din acest motiv subliniez eu că religia e ceva personal, individual. Ea nu poate fi organizată. în momentul în care o organizezi, o distrugi. Iar dacă vrem ca umanitatea să fie religioasă, atunci trebuie ca toate religiile să dispară. Ele constituie barierele.
Pe pământ sunt trei sute de religii. Ele separă fiinţele umane, le dau diferite angajamente, iar acele angajamente nu aai nimic de-a face cu timpul, cu spaţiul în care ne aflăm.
Atunci când un angajament vine din spontaneitate, el e întotdeauna actual, nu e niciodată mort - evoluează mereu odaU cu schimbările care se petrec în fiecare clipă. E fluid ca un râu, na e încremenit ca gheaţa.
Dar e foarte uşor să-i păcăleşti pe oameni fiindcă cele doai fenomene sunt într-o legătură profundă unul cu celălalt. Iar oamenii trăiesc într-un somn atât de adânc - fără niciun pic de vigilenţă, încât nu pot face deosebirea între experienţe atât de strâns legate.
însă o mică schimbare de direcţie face toată diferenţa. Dadi începi de la angajament, nu vei ajunge niciodată la spontaneitate; ai început de la moarte. însă dacă începi de la spontaneitate, vei...
pag. 425-426
CAPITOLUL 26
Scopul vieţii e viaţa însăşi
Osho,
Care e scopul vieţii?
Viaţa nu are alt scop în afară de ea însăşi, pentru că viaţa e un alt nume pentru Dumnezeu. Orice altceva în lume poate avea un scop, poate fi un mijloc pentru atingerea unui scop, dar cel puţin un lucru trebuie să-1 laşi ca fiind scopul a tot, în acelaşi timp nefiind un mijloc către atingerea niciunui scop. Poţi să-i spui existenţă. Poţi să-i spui Dumnezeu. Poţi să-i spui viaţă. Acestea sunt nume diferite ale unei singure realităţi.
Dumnezeu e numele dat vieţii de către teologi şi e într-o anumită măsură primejdios, fiindcă poate fi combătut; se pot aduce argumente împotriva lui. Aproape jumătate din planetă nu crede în niciun Dumnezeu. Nu doar comuniştii, dar nici budiştii, jainiştii şi mii de liber-cugetători care sunt atei. Numele de "Dumnezeu" e destul de vulnerabil fiindcă a fost dat de către om şi nu există nicio dovadă, niciun argument în sprijinul lui. Rămâne mai mult sau mai puţin un cuvânt gol. Poţi să-i atribui orice înţeles vrei.
"Existenţă" e un cuvânt mai bun. Toţi marii gânditori ai acestui secol (se referă la secolul XX, n. trad.) sunt existenţialişti. Ei au abandonat cu totul cuvântul Dumnezeu. Pentru ei, existenţa în sine e suficientă.
Dar pentru mine, tot aşa cum Dumnezeu e o extremă, existenţa e cealaltă extremă, fiindcă în cuvântul existenţă nu e niciun indiciu că ar fi vie - ar putea fi moartă. Nu e niciun indiciu că ar fi inteligentă - poate că nu are nicio inteligenţă. Nu există niciun indiciu că ar fi conştientă - poate că nu are nicio urmă de conştiinţă.
De aceea, eu aleg cuvântul "viaţă". Viaţa conţine tot ce trebuie; mai mult chiar, ea nu are nevoie să fie dovedită. Tu eşti viaţă. Tu eşti dovada. Tu eşti argumentul. Nu poţi să negi viaţa; de aceea, în întreaga istorie a omului, n-a existat nici un singur gânditor care să fi negat viaţa. Milioane de oameni l-au negat pe Dumnezeu, dar cum să poţi nega viaţa? Ea îţi bate în inimă, e în respiraţia ta, îţi străluceşte în ochi. Se exprimă prin iubirea ta. Celebrează într-o mie de feluri - în chip de arbori, păsări, munţi, râuri.
Viaţa e scopul a tot. Astfel, viaţa nu poate avea alt scop în afară de ea însăşi. Altfel spus, scopul vieţii e intrinsec. Are în ea menirea de a creşte, de a se amplifica, de a celebra, de a dansa, de a iubi, de a se bucura - toate acestea sunt aspecte ale vieţii.
Dar până acum nicio religie n-a acceptat viaţa ca scop al tuturor eforturilor noastre, al tuturor strădaniilor noastre. Dimpotrivă, religiile au negat viaţa şi au susţinut un Dumnezeu ipotetic. Dar viaţa e atât de reală încât mii de ani de religii n-au reuşit nici măcar să-i producă vreo zgârietură, deşi toate religiile au fost antiviaţă. Dumnezeul lor n-a fost miezul vieţii, Dumnezeul lor îl aflai numai renunţând la viaţă. A fost o mare calamitate care s-a abătut asupra omenirii: ideea în sine de a renunţa la viaţă înseamnă a respecta moartea.
Toate religiile voastre se închină morţii. Nu e o coincidenţă faptul că vă închinaţi numai la sfinţi morţi. Când sunt în viaţă, îi răstigniţi. Când sunt în viaţă, îi omorâţi cu pietre. Când sunt în viaţă, îi otrăviţi, iar după ce mor, vă închinaţi lor - brusc se produce o schimbare. întreaga voastră atitudine se schimbă.
Nimeni n-a săpat adânc în psihologia acestei schimbări. Merită studiat: de ce li se închină lumea sfinţilor morţi, iar pe cei vii îi condamnă? Pentru că sfinţii morţi îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi religioşi: nu râd, nu se bucură, nu iubesc, nu dansează, nu au niciun fel de relaţie cu existenţa. Au renunţat cu adevărat la viaţă, în totalitate: nu mai respiră, nu le mai bate inima. Acum sunt cu desăvârşire religioşi! Nu au cum să mai comită vreun păcat. Un lucru e cert: te poţi baza pe ei. Pe un sfânt...