Suflete Curajoase • ne planificăm încercările vieţii, înainte de a ne naşte? - Robert Schwartz

Mulţumiri ... 7
Prolog ... 8
Prefaţă ... 9
Introducere ... 13

Capitolul 1: Planificarea dinainte de naştere ... 21
Capitolul 2: Bolile fizice ... 33
   Jon ... 33
   Doris ... 57
Capitolul 3: Creşterea copiilor handicapaţi ... 74
   Jennifer ... 74
Capitolul 4: Surzenia şi orbirea ... 92
   Penelope ... 92
   Bob ... 109
Capitolul 5: Dependenţa de droguri şi alcoolismul ... 127
   Sharon ... 128
   Pat ... 148
Capitolul 6: Moartea cuiva drag ... 174
   Valerie ... 175
Capitolul 7: Accidente ... 206
   Jason ... 206
   Christina ... 228
Capitolul 8: Concluzii ... 259

Epilog ... 262
Notă către cititor ... 262
Notă către mediumuri şi persoane care fac channelling ... 263
Anexa A: Suflete curajoase ... 264
Anexa B: Mediumuri şi persoane care fac channeling ... 264

   De ce ne încarnăm 

   Planificarea pe care o facem înainte de a ne naşte este cuprinzătoare şi vastă. Ea include selectarea încercărilor vieţii, dar merge şi mult dincolo de aceasta. Ne alegem părinţii (şi ei ne aleg pe noi), când şi unde ne încarnăm, şcolile pe care le vom urma, casele în care vom locui, oamenii pe care îi vom întâlni şi relaţiile pe care le vom avea. Dacă simţiţi că deja cunoaşteţi pe cineva pe care tocmai l-aţi întâlnit, este posibil să fie adevărat. Probabil, acea persoană a făcut parte din planificarea voastră dinainte de naştere. Când un loc, un nume, o imagine sau o expresie pare curios de familiară, de prima dată în care o auziţi sau o vedeţi, acea familiaritate este o vagă reamintire a ceea ce aţi stabilit înainte de a vă naşte. în multe şedinţe de planificare, noi folosim numele şi aspectul fizic pe care le vom avea după naştere. Asta ne ajută să ne recunoaştem unii pe alţii, în planul fizic. Sentimentul de deja vu este adesea şi în mod corect atribuit unei vieţi anterioare, dar, multe din experienţele deja vu sunt, de fapt, amintiri ale planificărilor făcute înainte de a ne naşte.
   Când pătrundem în planul fizic, uităm de originea noastră spirituală. Ştim înainte de a ne naşte că vom avea o asemenea amnezie auto-indusă. Expresia dincolo de văl se referă la această stare de uitare. Ca suflete Divine, urmărim să uităm adevărata noastră identitate, deoarece reamintirea va genera o stare de cunoaştere de sine mai profundă. Pentru a obţine această stare de trezire spirituală profundă, noi părăsim planul subtil - un loc plin de pace, de bucurie şi de Iubire - pentru că acolo noi nu avem nicio confruntare cu noi înşine. Fără confruntare, nu ne putem cunoaşte cu adevărat.
   Imaginaţi-vă, dacă vreţi, o lume în care este numai lumină. Dacă nu experimentezi niciodată întunericul, cât de bine poţi înţelege şi aprecia lumina?  Contrastul dintre lumină şi întuneric este cel ce duce la o înţelegere mai bogată şi, în cele din urmă, la reamintire. Planul fizic ne furnizează contrastul de care avem nevoie, prin dualitate: sus şi jos, cald şi rece, bine şi rău. În dualitate, suferinţa ne permite să cunoaştem mai bine bucuria. Haosul de pe Pământ amplifică dorinţa noastră de pace. Ura, pe care, poate, o întâlnim, ne adânceşte înţelegerea Iubirii. Dacă nu experimentăm toate aceste aspecte ale condiţiei umane, cum putem, atunci, să ne descoperim Divinitatea?
   Imaginaţi-vă că sunteţi originari dintr-un loc în care se aude muzica cea mai... delicios de minunată compusă vreodată. Această muzică e răpitoare, splendidă. Aţi auzit-o pe tot parcursul vieţilor voastre. N-a lipsit niciodată şi nici nu a fost înlocuită de vreo alta. într-o zi, vă daţi seama că, deoarece aţi auzit-o tot timpul, nu aţi ascultat-o niciodată cu adevărat. Cu alte cuvinte, nu aţi cunoscut-o niciodată, deoarece nu aţi cunoscut niciodată nimic altceva. Aşadar, voi alegeţi dacă vreţi să cunoaşteţi cu adevărat acea muzică.
   Cum puteţi face asta?
   O cale ar fi să mergeţi într-un loc unde acea muzică, de Acasă, nu există. Poate acolo se cântă un alt fel de muzică, o muzică ce conţine note discordante sau pasaje stridente. Acest contrast ar strecura în voi o nouă apreciere a muzicii pe care aţi auzit-o, mereu, Acasă.
   O altă cale ar fi să mergeţi într-un loc unde nu există muzica de Acasă şi, acolo, să o recreaţi din memorie. Experienţa compunerii acelor sunete magnifice v-ar da o înţelegere şi mai profundă a frumuseţii lor.
   Există şi o a treia posibilitate, una mult mai grea, dar care este şi cea mai promiţătoare. Îţi vine ideea că o cunoaştere profundă şi adevărată poate fi obţinută mergând într-un loc unde muzica lui Acasă nu se aude şi acolo să o recreezi, dar numai după ce ai uitat cum sună. Experienţa reamintirii şi a compunerii extraordinarelor simfonii de Acasă ar genera cea mai bogată, deplină şi extinsă pătrundere a grandorii lor intrinsece. Şi, astfel, călătoreşti spre lumea ce îţi oferă cea de-a treia posibilitate. Ajuns acolo, auzi o muzică pe care, în lipsa amintirilor, o consideri singura pe care ai auzit-o vreodată. Unele cântece sunt fermecătoare, dar multe altele îţi sună disonant în urechi.

   "Evoluţia stă în necesitatea de a te vedea pe tine însuţi aşa cum eşti", a replicat îngerul, "şi în credinţa ta în propriul adevăr, în propria identitate. Este implicată, aici, încrederea că toată iubirea e meritată, că iubirea necondiţionată este meritată. Deoarece grupul de suflete implicat recomandă numai iubirea condiţionată, care este necesar să fie experimentată într-un mod anume - prin conformare sau prin tradiţie - nonconformismul [lui Jon] i-a făcut să-şi retragă iubirea. în felul acesta, părerea lui Jon despre el însuşi este formată: el nu merită să fie iubit într-un mod necondiţionat, ci numai atunci când se conformează regulilor, când se ridică la înălţimea aşteptărilor celorlalţi sau când are aprobarea lor. Confuzia se instalează şi personalitatea care se dezvoltă în micul copil, se divide. SIDA are rolul de a frânge dorinţa de Iubire necondiţionată, prin convingerea că această Iubire nu este meritată. Prin urmare, vindecarea apare şi este completă, atunci când sufletul lui Jon străluceşte prin asemenea convingeri, iar personalitatea lui vede această lumină şi o recunoaşte ca fiind el însuşi."
   Îngerul a conturat foarte frumos esenţa procesului de evoluţie spirituală a lui Jon pe Pământ. Iubirea de sine se aprinde, atunci când încetăm să credem că suntem personalităţi imperfecte, limitate şi, în loc de aceasta, ne reamintim că suntem fiinţe transcendente. A recunoaşte această lumină interioară presupune să ne transformăm modul de gândire şi, prin extensie, sănătatea fizică.
   "Cum a planificat sufletul lui Jon să strălucească prin convingerile personalităţii şi cum a ştiut că aceasta se va petrece?", am întrebat.
   "Toate încarnările în planul fizic", a răspuns îngerul, "sunt concepute pentru a se desfăşura de-a lungul celor mai joase niveluri ale întunericului. Acolo există vibraţia urii. Vibraţia separării de DUMNEZEU, a neacceptării, vibraţia fricii - toate acestea există acolo ca niveluri ascunse, de o frecvenţă care este egală cu cea a sunetului. Aceasta are un efect necunoscut, nevăzut şi nemăsurabil asupra corpurilor umane.
   Voi, cei ce trăiţi în acest plan, credeţi că acestea sunteţi voi, că voi sunteţi teamă, că sunteţi ură şi neacceptare. Atunci sunteţi capabili să vă ucideţi unii pe alţii. Sunteţi capabili să abuzaţi unul de celălalt şi să vă exploataţi unul pe celălalt. Reacţionaţi la frecvenţele joase. Când sufletul intră în trup, claritatea se diminuează şi, ca fiinţă umană,...

   Penelope şi-a planificat experienţa surzeniei, în parte, pentru a cunoaşte ce este compasiunea. Ea are multă compasiune, nu doar pentru cei surzi, ci şi pentru toţi cei care sunt neglijaţi, într-un fel sau altul. Ea caută să întărească legăturile dintre lumea celor care aud şi a celor care nu aud, dintre grupurile aflate în opoziţie, dintre culturile aflate în conflict. Pe măsură ce ea clădeşte acele punţi, compasiunea ei, purtată într-un loc de tăcere, îi vorbeşte lumii cu voce tare.
   Nu e o coincidenţă că Penelope a ales să fie femeie şi afro-ame-ricană. în acord cu dorinţa ei de a înţelege ce este compasiunea, a ales să facă parte din două grupuri care sunt adesea tratate fără compasiune. Ori de câte ori este tratată astfel - şi oricare ar fi motivul - modul în care apreciază compasiunea şi dorinţa ei pentru acest sentiment sunt întărite.
   Femeile, minorităţile etnice şi surzii au fost dintotdeauna privaţi de putere. în timp ce o ascultam pe Penelope vorbind, am fost uimii de discrepanţa dintre imensa putere pe care simte că o are pentru a crea o schimbare în lume şi relativa lipsă de putere a grupurilor din care face parte. Alegând circumstanţele în care îi lipseşte puterea exterioară, şi-a creat o forţă dinamică prin care să-şi dezvolte puterea lăuntrică.
   Penelope şi-a proiectat o viaţă de învăţare-prin-contrarii - un plan des întâlnit în planul pământesc, prin care va ajunge la o mare evoluţie spirituală. Dacă nu ar fi ales circumstanţele în care să experimenteze lipsa de compasiune, probabil că ar fi avut mai puţine şanse şi motivaţii de a-şi cultiva compasiunea pe care o oferă acum altora. Dacă nu ar fi ales condiţiile în care să-i lipsească puterea din exterior, poate că nu ar fi cunoscut niciodată cât de puternic poate influenţa ea lumea.
    Poate fi dificil să-ţi exprimi compasiunea în planul fizic, unde ego-ul creează un simţ de separare de ceilalţi şi unde frica ne domină. De exemplu, în şedinţa de planificare de dinainte de naştere a lui Penelope, compasiunea este exprimată faţă de sufletul care a ucis-o pe mama ei în viaţa anterioară. Nu există mânie, ură sau răzbunare; în schimb, vedem iertare şi înţelegere. Observaţi şi compasiunea şi lipsa de judecată cu privire ia sinuciderea lui Penelope din viaţa ei trecută. Nu este criticată sau condamnată. Ea are nevoie să-şi încheie lecţia planificată...

   "Făceam totul împreună cu el", a spus Valerie despre Dustin, fiul ei din prima căsătorie. Între timp, a divorţat şi s-a recăsătorit. "Făceam pe călăuzele indiene, jucam baseball şi baschet. îmi amintesc de momentul în care era mic şi avea preselecţie la baseball. L-am dus cu maşina la teren. De cum ne-am dat jos din maşină, i-am văzut pe micuţii ăia care prindeau şi loveau mingile ca nişte profesionişti! Toţi erau foarte, foarte buni. M-am dus cu Dustin până la gard. Stăteam acolo şi ne uitam la ei. Dustin nu ţinuse încă o mănuşă de baseball în mână. Mi-a spus: E în regulă, mamă. Vreau să încerc. A alergat pe teren, alături de toţi puştii ăia care arătau ca jucători profesionişti. N-am fost niciodată mai mândră de copilul acesta! Avea curaj. Pentru mine, asta îl descria cel mai bine pe Dustin."
   După părerea lui Valerie, Dustin mai avea două trăsături extraordinare: inteligenţa şi noncomformismul. Inteligenţa lui se evidenţia prin ceea ce făcea cu computerele şi maşinile; odată, a reuşit să asambleze singur, motorul unui automobil. Noncomformismul era reflectat de modul în care se îndoia încontinuu de cum mergeau lucrurile în lume. "De parcă ar fi ştiut mereu că exista o cale mai bună", a observat Valerie. "De multe ori îi era greu să facă faţă societăţii, din cauza lipsei de bun simţ în care erau aranjate lucrurile."
   Valerie nu a ştiut cât de mulţi prieteni a avut Dustin, până când nu i-a văzut pe cei 250 care au venit la înmormântarea lui. "Începuseră să apară, unul câte unul", şi-a amintit ea. ..Ca Iuda, veneau la mine să-mi spună: Fiul dumneavoastră a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut. Tot veneau la mine şi-mi spuneau acelaşi lucru. Toţi prietenii lui îl respectau."
   Cu o săptămână înainte de moartea lui Dustin, Valerie stătea tăcută la fereastra din sufragerie, cu luminile stinse, privind la ploaia uşoară de afară. Băiatul a intrat în cameră şi s-a aşezat lângă ea. Când a întins mâna să aprindă veioza, Valerie i-a spus: "Nu, Dust. îmi place lumina naturală. Lumina naturală e perfectă". Împreună, au urmărit în tăcere cum se prelingeau picăturile de apă, pe pervazul ferestrei.
   Dustin avea nouăsprezece ani când a murit. A venit acasă într-o vineri seară şi a intrat în dormitorul lui Valerie, unde au vorbit puţin...