Telefon: 0723 370 540

Tao Absolut • calea subtilă către iubire, fericire şi adevăr - Osho

Tao Absolut • calea subtilă către iubire, fericire şi adevăr - Osho

27,00 RON 29,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
 Tao este un alt nume pentru Dumnezeu, mult mai frumos decât Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, cuvântul Dumnezeu, a fost exploatat prea mult de către preoţi. Aceştia au exploatat în numele lui Dumnezeu atât de multă vreme, încât până şi cuvântul însuşi a a...
Cu TVA: 27,00 RON
Cod produs: carte

 Tao este un alt nume pentru Dumnezeu, mult mai frumos decât Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, cuvântul Dumnezeu, a fost exploatat prea mult de către preoţi. Aceştia au exploatat în numele lui Dumnezeu atât de multă vreme, încât până şi cuvântul însuşi a ajuns să fie contaminat - a devenit dezgustător. Orice om inteligent îl va evita, fiindcă îi aminteşte de toate prostiile care au avut loc pe pământ, de-a lungul timpului, în numele lui Dumnezeu, în numele religiei. Mai mult rău a avut loc în numele lui Dumnezeu decât în numele a orice altceva.
   În acest sens, tao e imens de frumos. Nu poţi să te închini lui tao, fiindcă tao nu-ţi inspiră ideea de persoană. E doar un principiu, nu o persoană. Nu poţi să te închini unui principiu - nu poţi să te rogi lui tao. Va părea ridicol; va fi ceva cu totul absurd, să te rogi unui principiu. Nu te rogi gravitaţiei, nu poţi să te rogi teoriei relativităţii.

 

Editura: Mix

Autor: Osho

Format: 13x20 cm.

Număr de pagini: 288

Greutate: 290 gr.

Anul apariției: 2016

ISBN: 978-606-8460-53-6


Prefaţă ... VII

CAPITOLUL 1 Despre tao absolut ... 1
CAPITOLUL 2 O viată obişnuită ... 31
CAPITOLUL 3 Despre caracterul lui tao ... 59
CAPITOLUL 4 Spaţiu gol ... 91
CAPITOLUL 5 Pericolele succesului în exces ... 119
CAPITOLUL 6 Nu există niciun înţeles ... 147
CAPITOLUL 7 Despre utilitatea nefiinţei ... 169
CAPITOLUL 8 Starea de martor ... 189
CAPITOLUL 9 Despre înţelepţii din vechime ... 213
CAPITOLUL 10 Înţelepciune şi înţelegere ... 243

Despre autor ... 271
Centrul internaţional de meditaţie Osho ... 273
Alte cărţi de Osho ... 277

pag. 32-33


   Fiecare minte caută o anume calitate extraordinară. Asta înseamnă ego: să încerci mereu să fii cineva anume, să îţi fie mereu frică de a fi nimeni, să îţi fie mereu frică de a fi gol în interior, să încerci mereu să umpli vidul lăuntric cu tot ce se poate, cu orice. Fiecare fiinţă omenească vrea să fie extraordinară şi asta dă naştere nefericirii. Nu e cu putinţă. A fi nimeni este însăşi natura ta, nonfiinta este însăşi substanţa din care eşti plămădit. Oricât ai încerca, nu vei reuşi niciodată; chiar şi Alexandrii eşuează. Nu ai cum să fii cineva fiindcă lucrul acesta nu e posibil prin natura lucrurilor. Nu poţi să fii decât un nimeni.
   Nu e nimic rău în a fi un nimeni; de fapt, în momentul în care accepţi că eşti un nimeni, beatitudinea începe imediat să curgă din tine în toate direcţiile, fiindcă nefericirea dispare. Nefericirea e umbra egoului, umbra minţii ambiţioase. Nefericire înseamnă că te străduieşti să faci ceva imposibil şi din cauză că nu-ţi reuşeşte, eşti nefericit. Cauţi să faci ceva nefiresc, încerci şi nu reuşeşti, aşa că te simţi frustrat, nefericit. Iadul nu e altceva decât rezultatul final al unui efort imposibil, nefiresc. Raiul nu e altceva decât a fi natural.
   Tu eşti un nimeni. Te-ai născut un nimeni fără nume, fără formă. Vei muri fiind un nimeni. Numele si forma sunt doar la suprafaţă, în adâncul tău eşti doar un spaţiu vast. Şi e frumos, căci dacă ai fi cineva, ai fi limitat. E bine că existenţa nu permite nimănui să fie cineva; dacă eşti cineva vei fi finit, limitat, vei fi o fiinţă întemniţată. Nu, existenţa nu permite asta. Ea îţi dă libertatea să fii nimeni - infinit, nesfârşit. Dar tu nu eşti pregătit.
   Pentru mine, iluminarea nu înseamnă decât acest fenomen: să recunoşti, să realizezi, să accepţi faptul că eşti un nimeni. Brusc încetezi să mai încerci imposibilul. Brusc încetezi să mai cauţi să te ridici trăgându-te în sus de şireturi. înţelegi absurditatea unei astfel de strădanii şi îi pui capăt. Iar în toată fiinţa ta se răspândeşte râsul. Deodată eşti calm şi netulburat. Efortul însuşi de a vrea să fii cineva îţi creează probleme.
   Când încerci să fii cineva, nu poţi iubi. O minte ambiţioasă nu poate iubi. E imposibil, fiindcă mai întâi trebuie să-şi împlinească ambiţia. Trebuie să sacrifice totul pentru ea. Va continua să-şi sacrifice iubirea. Uită-te la oamenii ambiţioşi - dacă aleargă după bani, vor amâna mereu iubirea. Mâine, după ce vor fi acumulat o groază de bani, vor putea să iubească. Deocamdată e imposibil, nu e deloc practic; deocamdată nu-şi pot permite. Iubirea e o relaxare, iar ei aleargă după ceva ce trebuie împlinit - un obiectiv. Poate să fie vorba despre bani, poate să fie vorba despre putere, prestigiu, politică. Cum ar putea să iubească acum? Nu pot să fie aici şi acum, iar iubirea e un fenomen care ţine de aici şi acum. Iubirea există numai în prezent, ambiţia există în viitor. Iubirea şi ambiţia nu se întâlnesc niciodată.
   Nu poţi să iubeşti. Iar dacă nu poţi să iubeşti, cum ai putea să fii iubit de altcineva? Iubirea e o comuniune adâncă a două fiinţe care sunt gata să fie împreună în momentul acesta, nu mâine, care sunt gata să fie totale în acest moment şi să uite cu totul de trecut şi de viitor. Iubirea e o uitare a trecutului şi a viitorului şi o amintire a momentului acestuia, a momentului acestuia care pulsează, care e viu. Iubirea este adevărul momentului prezent.
   Mintea ambiţioasă nu e niciodată aici, ea e mereu în drum spre ceva. Cum ai putea iubi un om care e în fugă? El e mereu într-o goană, într-o competiţie; n-are timp. Sau crede că undeva în viitor, când obiectivul va fi atins, când va fi dobândit puterea pe care o caută, bogăţiile pe care le doreşte, se va relaxa şi va iubi. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, fiindcă obiectivul nu va fi niciodată atins.
   Ambiţia nu va fi niciodată împlinită. Nu e în natura ei să fie împlinită. Poţi să împlineşti o ambiţie, dar din ea răsar imediat o mie de alte ambiţii. Ambiţia nu are sfârşit. Dacă o urmăreşti, dacă o înţelegi, poate înceta chiar acum. Dar dacă o alimentezi cu energie, cum ai putea să iubeşti? De aceea oamenii sunt atât...


pag. 128-129


   Aleargă prea mult după bani şi la final te vei trezi că eşti un cerşetor, gol. Ai ratat o întreagă viaţă şi tot rostul ei. Ai ratat toate îmbogăţirile pe care viaţa ţi le-ar fi putut oferi, fiindcă ai alergat prea mult după bogăţii. Aleargă după fericire şi du-te până la extremă şi vei fi cel mai nefericit om din lume. Ca să fii fericit, nu trebuie să alergi prea mult după fericire. Uneori trebuie să uiţi de ea; uneori trebuie chiar să te bucuri de nefericire. Ca să fii fericit, eu spun că uneori trebuie să te bucuri şi de nefericire, şi ea face parte din viaţă - şi e frumoasă. Aşa se menţine echilibrul. Dacă râzi timp de douăzeci şi patru de ore pe zi, râsul tău va deveni nevrotic. Nu va mai fi un râs - vei înnebuni. Ca să menţii un râs viu şi sănătos, e nevoie şi de lacrimi. Nu poţi să râzi timp de douăzeci şi patru de ore pe zi.
   Priviţi copiii, fiindcă ei sunt fiinţe pure şi reflectă lucrurile într-un mod absolut limpede; sunt ca nişte oglinzi. În sate, dacă un copil râde prea mult, mamele spun: "Nu mai râde atât, altminteri o să începi să plângi." Există o anumită înţelepciune în asta. Dacă un copil râde prea mult, el va plânge inevitabil. Puteţi vedea asta - râde, râde, râde, şi deodată a început să plângă. Râsul a ajuns la o extremă şi a devenit plâns.
   Nu poţi să fii fericit douăzeci şi patru de ore pe zi; nefericirea e o relaxare. Nu poţi să fii nefericit douăzeci şi patru de ore; fericirea e o relaxare. E ca mersul pe frânghie. Iar omul e stupid din cauză că e prea logic.
   Trăieşti în lume ca un grihastha, ca un gospodar. Atunci, timp de douăzeci şi patru de ore trăieşti în lume; nici măcar o oră din cele douăzeci şi patru nu ieşi din ea - în meditaţie, în rugăciune, în izolare, singur, bucurându-te să fii doar cu tine, fără să-ţi pese de lume şi de lucrurile lumeşti - nu. Şi atunci, într-o zi te simţi sătul până-n gât. E inevitabil, ajungi să te simţi aşa; dacă rămâi gospodar timp de douăzeci şi patru de ore pe zi, într-o zi te vei simţi sătul până în gât, ai ajuns la o extremă. Atunci renunţi şi fugi în Himalaya.
   Am observat: oamenii care fug în Himalaya sunt gospodarii perfecţi. Perfecţi, spun. Au făcut prea mult, au făcut exagerat de mult. Iar când faci exagerat de mult, inevitabil ia naştere cealaltă extremă. Se răzbună. Un om care a fost prea mult în lume, care a acumulat întruna bogăţii, bani, un cont în bancă, deodată se simte frustrat. A râs prea mult, acum îi curg lacrimile. Fuge. Renunţă, devine sannyasin, fuge în Himalaya, se mută în peşteri. Ce s-a întâmplat cu acest om? Credeţi că i s-a întâmplat o revoluţie? Nicidecum. E doar un fenomen natural; a fost prea mult în lume, acum trebuie să devină exact opusul. Şi timp de douăzeci şi patru de ore va încerca să fie un sannyasin - acum din nou aceeaşi prostie. într-o zi va ajunge inevitabil în piaţă din nou. Timp de douăzeci şi patru de ore a încercat să fie un gospodar - n-a putut să fie; acum face din nou acelaşi lucru prostesc, timp de douăzeci şi patru de ore încearcă să fie un sannyasin.
   Viaţa e un ritm. Inspiri, expiri. Nu poţi doar să inspiri, să inspiri, să inspiri - vei muri. Nu poţi doar să expiri, să expiri, să expiri - vei muri. Trebuie să inspiri şi să expiri, şi trebuie să păstrezi echilibrul. Aceeaşi cantitate de respiraţie care intră trebuie să şi iasă, atunci eşti sănătos. Viaţa lumii este inspiraţie, iar viaţa unui sannyasin este expiraţie. Ambele trebuie să existe împreună.
   Oamenii vin la mine şi mă întreabă: "Ce fel de sannyasini creezi tu? Noi n-am mai auzit niciodată de aşa ceva. Ce fel de sannyas e acesta? Oamenii trăiesc în casele lor, îşi văd de treburile lor, se duc la birou, lucrează la fabrică, au soţii şi copii. Ce fel de sannyas e ăsta? N-am mai auzit de aşa ceva." Da, n-aţi mai auzit de aşa ceva. Dar acesta e singurul sannyas care e aşa cum trebuie, e singurul sannyas care e echilibrat. Acesta e singurul sannyas care are o armonie a inspiraţiei şi a expiraţiei.
   Şi cea mai mare posibilitate de a atinge piscurile beatitudinii apare numai atunci când inspiraţia şi expiraţia sunt...


pag. 268-269


   Iisus a fost o fiinţă foarte pură, cum ar fi putut el să se nască din dorinţă carnală? S-a născut din dorinţă carnală, nu există altă cale - viaţa nu oferă excepţii. S-a născut din dragoste obişnuită. Dar povestea spune ceva foarte frumos. Povestea nu e adevărată, iar eu spun că e adevărată! Nu e adevărată ca fapt, dar e adevărată ca adevăr. Şi ce e un fapt în faţa adevărului? Un fapt e o facticitate obişnuită a vieţii. Nu, mama lui Iisus nu a fost fecioară, dacă te apleci asupra faptelor vieţii. Dar a fost fecioară, altminteri cum ar fi putut un copil atât de pur, atât de inocent să se nască din ea? A fost fecioară. Trebuie să fi fost foarte, foarte inocentă, absolut inocentă, ca şi cum n-ar fi cunoscut niciodată vreun bărbat. Asta e înţelesul. înţelesul e de "ca şi cum" - ca şi cum n-ar fi cunoscut niciodată sexul, ca şi cum n-ar fi cunoscut vreodată împerecherea obişnuită. Dar toate acelea sunt "ca şi cum"-uri; din momentul în care începi să le impui ca fapte, eşti prost. Şi toţi teologii sunt proşti. Ei încearcă să dovedească că da, era fecioară, iar Dumnezeu a îngăduit o excepţie în acel moment al istoriei.
   Acesta este un mod de a spune un anumit lucru foarte frumos, care nu poate fi spus altfel. Semnificaţia e că Iisus vine dintr-o sursă virgină, Iisus vine dintr-o inocenţă pură care n-a cunoscut impuritatea lumii sau a trupului. Asta e tot. Nu insista să fie explicat, fiindcă explicaţia omoară însuşi spiritul acestor ziceri.

   Ultima întrebare:

   Osho,
   Ai spus că tu nu eşti decât o prezenţă şi că nu poţi face nimic. Dar eu şi toţi ceilalţi simţim tot timpul că în compasiunea ta faţă de noi ne influenţezi şi determini evenimente care să ne aducă mai aproape de templul tău. E cumva totul doar în imaginaţia noastră?

   Eu nu pot face nimic, dar prezenţa mea poate. Când spun că nu pot face nimic, tot ce vreau să spun e că în mine nu există niciun "eu"; cel care înfăptuieşte lucruri e dizolvat. Aşa că fără făptuitor, cum aş putea eu înfăptui ceva? Dar lucrurile se întâmplă. Iar când făptuitorul e dizolvat, atunci se întâmplă lucruri imense. Nu pot să revendic calitatea de autor al lor sau de făptuitor al lor - nu sunt eu făptuitorul. De fapt, eu nu sunt. Eu sunt doar o prezenţă fără etichetă lipită pe ea, sunt doar o deschidere. Multe sunt posibile dacă eşti în prezenţa mea. Dacă permiţi prezenţei mele să pătrundă în tine, să se topească în tine, să devină parte din tine, multe sunt posibile. Chiar şi imposibilul e posibil - dar nu sunt eu făptuitorul, lucrurile pur şi simplu se întâmplă. Nu le fac eu intenţionat.
   Privesc şi eu cum se întâmplă aceste lucruri, aşa cum priviţi şi voi. Ele se întâmplă. Dacă te duci la soare şi îi spui că eşti foarte recunoscător pentru că risipeşte întunericul de atâta vreme pentru tine, soarele va fi surprins. Îţi va spune: "Eu nu ştiu ce e întunericul. Nu l-am întâlnit niciodată. Nu l-am risipit niciodată, căci cum ai putea risipi ceva ce nu ţi-a ieşit niciodată în cale?" Dar se întâmplă la fel: lumina vine, întunericul dispare.
   Dacă îngădui prezenţa aceasta care este aici, multe se pot întâmpla. Întunericul poate dispărea, dar nu aş fi eu cel care l-ar face să dispară. Eu nu forţez nimic în ceea ce te priveşte, fiindcă aşa ceva ar fi violenţă, şi chiar dacă n-ar fi violenţă, nu pot s-o fac deoarece făptuitorul nu mai există. Dacă intri în mine, nu vei întâlni pe nimeni acolo. Templul e absolut gol. Un templu adevărat e întotdeauna gol. Dacă găseşti un zeu stând înăuntru, atunci este un templu făcut de om. Neantul este singurul templu.
   Aşa e, eu nu-ţi fac nimic, dar multe se întâmplă. Aşa că nu te gândi că e doar în închipuirea ta, fiindcă felul ăsta de a gândi ar putea fi un truc din partea minţii - căci dacă e doar ceva ce ţine de închipuirea ta, atunci mintea se poate închide.

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun