Telefon: 0723 370 540

Visele şi Moartea • ce spun visele muribunzilor - Marie-Louise von Franz

Visele şi Moartea • ce spun visele muribunzilor - Marie-Louise von Franz

28,00 RON 30,00 RON
Disponibilitate: În Stoc
  Una dintre cele mai importante cărţi semnate de Marie-Louise von Franz, discipol devotat al lui Jung, Visele şi moartea. Ce ne spun visele muribunzilor explorează universul oniric al omului şi legăturile profunde ale visului cu lumile vizibile şi i...
Cu TVA: 28,00 RON
Cod produs: carte

  Una dintre cele mai importante cărţi semnate de Marie-Louise von Franz, discipol devotat al lui Jung, Visele şi moartea. Ce ne spun visele muribunzilor explorează universul oniric al omului şi legăturile profunde ale visului cu lumile vizibile şi invizibile. Visul este o călăuză şi asupra lui se apleacă atent cercetătoarea, recurgând şi la instrumentele alchimiei şi antropologiei.

   "Am descoperit - şi asta confirmă ceea ce Jung a spus de multe ori sau a mărturisit în anumite scrisori către apropiaţi, chiar dacă nu a făcut multe referiri în textele din operă - că inconştientul crede într-o viaţă viitoare şi că visele fac referiri clare la continuarea vieţii." (MARIE-LOUISE VON FRANZ)

   "Această impresionantă cercetare despre visele care prevestesc moartea şi continuarea individuării după marea trecere este un instrument excelent pentru fiecare cititor, indiferent de convingerile religioase, de profesie şi chiar de vârstă, pentru că oferă instrumente capabile să contribuie la gestionarea Marii Transformări prin care ne este dat să trecem cu toţii şi poate că am trecut deja de foarte multe ori." (LAVINIA BÂRLOGEANU)

Editura: Nemira

Autor: Marie-Louise von Franz

Format: 13x20 cm.

Număr de pagini: 224

Greutate: 180 gr.

Anul apariției: 2015

ISBN: 978-606-758-185-0


Visul: necruţător şi lucid vestitor al morţii, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu ... 5
Introducere ... 13

1. "Secretul" cadavrului şi "mormântul lui Osiris" ... 25
2. Vegetaţia: copacul, iarba, grăuntele şi floarea ... 52
3. Prima nuntă în moarte ... 73
4. întunecatul drum al naşterii şi "demonul deznădejdii" ... 91
5. Moartea ca sinistrul sau protectorul "celălalt" ... 106
6. Trecerea prin foc şi apă ... 118
7. Sacrificiul sau "elaborarea" vechiului corp ... 134
8. Identitatea variabilă a eului, sufletele multiple şi "fixarea" lor în "fruct" ... 151
9. Adevărata înviere, o reunificare în "piatră" a părţilor separate ... 167
10. Corpul subtil şi variantele sale ... 185
11. O ipoteză nouă a lui C.G. Jung ... 196
12. Concluzii ... 211

Bibliografie ... 213
Ilustraţii ... 221

pag. 29-30


   ...încarnat). Acesta din urmă este identic cu persoana, care trece prin multe reîncarnări, în decursul cărora Ahamkara se transformă mereu, în funcţie de actele şi gândurile precedentelor reîncarnări. Când Jivan a atins etapa Buddhi (conştiinţă care discriminează) poate intra în Nirvana, salvându-se de ciclul vieţii şi al morţii. Ego-ul Ahamkara este o năzuinţă legată mai ales de viaţa terestră, care se transformă încontinuu, în timp ce Sinele-Atman este, dimpotrivă, permanent, însă ambele principii rămân mereu unite în Jivan.
   în pofida existenţei acestor diferenţe culturale, pe care nu doresc nicidecum să le estompez aici, se remarcă un fel de dualism incipient în interpretarea destinului morţilor, o polaritate între ideea unui domeniu imaterial, spiritual, apropiat divinităţii, în care pluteşte un "suflet" eliberat al omului, pe de o parte şi un domeniu asociat cu reîntoarcerea în ciclul vieţii şi al morţii, pe de altă parte. Ultima este o parte a sufletului mai legată de materie care, însă, într-o fază mai îndepărtată de momentul morţii, va fi reunită cu partea liberă, spirituală. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu sufletele Hun şi P'o, în China sau cu Ba şi Ka, în Egipt. Chiar şi în concepţia extrem-orientală a reîncarnării, Atman şi Ahamkara rămân împreună. Există, totuşi, speranţa îndepărtată a unei eliberări totale de tendinţele karmice descendente ale Ahamkara, astfel că şi aici orice divizare va fi, în final, anulată.
   Dacă încercăm să lămurim cărora dintre reprezentările psihologice ale zilelor noastre le corespund cele două domenii ale sufletului, nu trebuie, în nici un caz, să ne lăsăm seduşi de ideea cusută cu aţă albă a egalităţiilor: sufletul superior, liber, este conştiinţa, iar sufletul inferior, karmic, legat de pământ sau corp, este inconştientul. Mai degrabă, ele par să corespundă diferitelor năzuinţe ale nucleului sufletesc supraordonat, totalitate pe care Jung o numeşte Sinele: sufletul Hun, Ba, sufletul indian Siva sunt, mai degrabă, năzuinţe spre conştientizare, trezire, îndepărtare de "lume" şi nostalgie a apropierii de Dumnezeu, în timp ce sufletul P'o, puterile karmice, sufletul Ka sunt. mai ales, năzuinţe spre o renaştere în această lume sau tendinţe de a influenţa descendenţa ori de a acţiona asupra fertilităţii sau fecun¬dităţii pământului. O judecată de valoare, în sens pozitiv sau negativ, a acestor două năzuinţe mi se pare a fi determinată mai degrabă de cultură, decât de generalul uman. Din perspectiva culturii indiene sau tibetane, reîntoarcerea la viaţă, de exemplu, prin reîncarnare este de evitat, în timp ce la multe popoare primitive, pare să fi fost ţelul natural al morţilor. De pildă, ritualul morţilor la maya, un ritual samanic, pare, în modul în care înţelegem astăzi textele, să fi urmărit scopul de a înlesni sufletului o renaştere în aceeaşi seminţie. Sufletele morţilor sunt la maya, de asemenea, garanţii ale fertilităţii plantelor şi animalelor - o concepţie pe care o întâlnim la multe alte popoare. Ţelul nu este o plutire într-o lume de dincolo divină, spirituală, ci o continuare fecundă a operării în această lume, care merge până la întoarcerea prin reîncarnare.
   O altă polaritate se remarcă în dezbaterea din creştinismul timpuriu, purtată în jurul dogmei învierii. Aici suntem faţă în faţă cu polaritatea între ideea unui trup înviat nou, spiritual, pe de o parte şi, pe de altă parte, ideea unui corp material "vechi", readus la viaţă. Din perspectiva paulină, mortul este înzestrat la înviere cu un "trup pneumatic" şi învie "întru Hristos", nefiind vorba explicit de o restaurare a "vechiului" corp. în mare, aceasta a rămas până în zilele noastre concepţia Bisericii Răsăritene. Dimpotrivă, Apusul, bazându-se pe Evangheliile sinoptice, a menţinut la început reprezentarea "vechiului corp", a "cadavrului", întemeiată pe ideea că omul, cu spirit, suflet şi corp, este un tot şi de aceea, va învia ca tot, exact cum era înainte.
   Unul dintre primii şi principalii susţinători ai acestei ultime con¬cepţii a fostTertulian (prima jumătate a sec. al III-lea), care, în opera sa. De Carnis Resurrectione accentuează faptul că fiecare va învia trupeşte, "chiar în propria carne" (Resurget igitur caro etquidem omnis, et quidem ipsa, et quidem integra). Concepţia a fost lung...


pag. 148-149


   ...cea mai mare parte din carbon. Omuleţul ar reprezenta nu atât corpul, cât "spiritul vieţii" care îl însufleţeşte. întreaga experienţă, respectiv micul om, trimite, analogic, la tradiţia alchimică şi, mai presus, la viziunile alchimistului Zosima. Acolo, figura centrală a procesului de transformare este un homunculus {anthroparionY. Zosima vede, într-un vis, un preot stând în faţa unui altar în formă de cupă la care se ajungea după ce urca cincisprezece trepte. Preotul stă în picioare şi spune despre sine însuşi că ar fi Ion, preotul celor mai profunde şi ascunse obiecte sacre şi că se supunea unui chin insuportabil. Spune şi că un bărbat care trecuse în grabă pe acolo, dimineaţa devreme, îl ciopârţise, îl scalpase şi apoi îl arsese în foc, "conform artei", "până în clipa în care am înţeles cum corpul meu se transformase şi devenise spirit (pneuma)". Acolo sus preotul îşi vomita propria carne şi spunea că vedea "cum se transforma într-un homunculus schilodit, un fel de inversul meu precis". Cu proprii dinţi preotul se sfârteca şi se devora pe sine însuşi. Zosima se gândeşte după această viziune cum ar putea-o acorda la ţelul alchimiei, "compunerea apelor". Astfel, adoarme şi visează din nou altarul în formă de cupă, în care erau acum fierţi o grămadă de oameni, toţi aflaţi în chinuri. Un homunculus care este şi bărbier, îl lămureşte că aceasta este transformarea "locului exerciţiului" (as-keseos) a aşa-numitei îmbălsămări (taricheia). "Fiindcă oamenii care doresc să deţină arta, merg acolo înăuntru şi devin spirite ipneu-mata), evadând din corp!" Homunculus-ul este denumit, mai târziu, şi plumb, iar preotul ca sacrificiu şi sacrificat se transformă treptat, pe parcursul următoarelor viziuni, dintr-un bărbat de bronz, într-unui de argint şi, în final, într-unui de aur şi, în final, va şedea într-un templu rotund, construit din piatră albă. Din interiorul templului se revarsă un izvor cu cea mai pură apă şi iradiază o lumină solară.
   în această viziune a lui Zosima, homunculus-ul apare ca spirit deschizător de drum (spiritus rector) al unui proces de transformare a omului, denumit si mumificare (taricheia). Această transformare este o spiritualizare a corpului şi - aşa cum ştim din izvoare egiptene - o consacrare. Textul lui Zosima indică, însă, repetat, că spiritul gardian al îmbălsămării este acelaşi cu cele care se transformă. El este materie corporală şi, în acelaşi timp, ceea ce sublimează în spirit, o chintesenţă a corpului material.
   Paracelsus va spune că producerea sau eliberarea unei asemenea chintesenţe a corpului a rămas, secole de-a rândul, principalul obiect al eforturilor alchimiştilor. El ne asigură că1: "Acesta este spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate pricepe niciodată fără intervenţia Sfântului Spirit sau fără învăţătura celor care îl cunosc..." El este sufletul lumii care pune în mişcare şi menţine toate lucrurile. în forma terestră, adică în tenebrele saturniene ale începutului, el este impur - praful de cărbune în care avansează cu greu micul om! în timpul ascensiunii sale (vezi şi scara din viziunea de mai sus) printr-o formă lichidă, aeriană şi de foc, spiritul se purifică progresiv. în cea de-a cincea fiinţă apare, în sfârşit, în "corp transfigurat". Acest spirit, spune Paracelsus, este secretul "care a fost ascuns dintotdeauna".
   în textul lui Zosima, acest spirit poartă numele Ion, preotul celor mai profunde sanctuare si obiecte interioare. C.G. Jung asociază numele Ion (ger. Jon) cu Junan, fiul lui Mercur din tradiţia sabeică, întemeietor al artei alchimice2. Este posibil ca numele să facă trimitere şi la cuvântul Joun-mutef, la sărbătoarea lui Sed, numele preotului care îl transforma pe rege în Osiris, adică înfăptuia moartea sa simbolică şi reînnoirea sa. Cuvântul Joun înseamnă "piele, blană", iar mutef "mama sa", ceea ce ar face trimitere, în opinia lui A. Moret, la simbolismul renaşterii. în mormântul lui Seth, fiul regelui (reprezentându-l pe Horus) este figurat ca preot Joun-mutef. Sărbătoarea lui Sed serveşte reînnoirii regelui, un simbolism care în întreaga tradiţie alchimică este legat de fabricarea pietrei.


pag. 196-197

   11
   O IPOTEZĂ NOUĂ A LUI C.G. JUNG

   A admite existenţa unui corp subtil înseamnă a accepta ipoteza că se poate trece gradual de la materialitatea brută, grosieră, a corpului (care se manifestă ca un consum de energie) la psihismul pur. Ceea ce numim energie fizică şi energie psihică nu ar fi decât două aspecte ale uneia şi aceleiaşi energii. Jung formulează această ipoteză într-o scrisoare referitoare la corpul subtil, destinată lui Raymond Smythies. După ce lansează ideea corpului subtil (pe care am analizat-o şi noi în capitolele precendente), Jung scrie: "Ar fi poate necesar să concepem psihicul ca intensitate neextinsă şi nu ca un corp care se mişcă în timp. Se poate presupune că psihicul creşte de la extensia cea mai mică, la infinita intensitate, irealizând corpul, de exemplu, atunci când depăşeşte viteza luminii... Din acest punct de vedere, creierul poate fi o staţie de comutare în care tensiunea sau intensitatea relativ infinită a psihicului este transformată în frecvenţe sau «extensiuni» perceptibile. Invers, lipsa percepţiilor introspective ale corpului se explică printr-o «psihificare» graduală, adică intensificare pe seama extensiunii. Psihic = intensitate maximă în spaţiu minim."
   Este vorba aici, deci, de o formă de energie care trece gradual de la ceva măsurabil fizic, la ceva sufletesc, nemăsurabil. în această perspectivă, corpul subtil ar fi o formă de psihic, încă aproape de corp, dar cu o masă minimă şi o extindere spaţio-temporală, care, desigur, nu ar mai putea aparţine, în niciun caz, materiei fizice, în accepţiunea comună a termenului.
   Trebuie să rămânem conştienţi de faptul că fizica modernă a dat oricum lovitura de graţie ideii noastre de realitate materială. Fritjof Capra descrie acest lucru astfel1: "în fizica modernă masa nu mai are substanţă şi nu se mai crede că particulele constau dintr-o materie oarecare, ci că sunt fascicule de energie... Aşa cum am văzut, ele nu trebuie privite ca obiecte tridimensionale, ca, de pildă, o bilă sau un grăunte de nisip, ci ca structuri tetradimensionale, în continuumul spaţiu-timp. Formele lor trebuie înţelese dtnamic, ca forme în spaţiu şi timp. Particulele subatomice sunt structuri dinamice, care au aspect spaţial şi aspect temporal. Aspectul spaţial le permite să apară ca obiecte cu o anumită masă, iar aspectul temporal, ca procese definite de o energie corespunzătoare."
   Dacă înţelegem "materia" în acest fel, ideea trecerii progresive a corpului într-o concentrare de intensitate energetică, care nu mai e definită prin categorii de spaţiu şi timp, devine mai puţin de neconceput.
   într-o altă scrisoare, în care comentează cartea lui Edward White, The Unobstructed Universe, Jung spune2: "Cea mai bună idee în Unobstructed Univers este, fără îndoială, aceea a frecvenţei. Este o idee cu care am cochetat şi eu în încercarea de a explica relativa realitate a fenomenelor metafizice. Paralela pe care o face White cu esenţa gândului mi se pare foarte corectă. Gândul nu are nicio altă calitate în comun cu lumea fizică, decât cea a intensităţii, care poate fi cert exprimată matematic, ca frecvenţă. Se observă o creştere...

Spune-ţi opinia

Notă: Codul HTML este citit ca şi text!
Nota: Rău           Bun